Monica Bălăşoiu, violonista plină de idei şi energie, povesteşte cum este să ai 27 de ani şi să te ocupi nu doar de muzică, ci şi de managementul uneia dintre cele mai tinere orchestre private din ţară – Symphactory Orchestra. Dacă eşti pregătit să cauţi soluţii şi să dedici timp şi efort proiectelor tale, poţi face lucrurile din jurul tău să se schimbe ȋn bine. Mai ales când ai norocul să ai alături o echipa de oameni la fel de pasionaţi şi profesionişti ca şi tine. :)

Cum şi când ai ȋnceput să studiezi vioara?

Cu ce să ȋncep? Cu faptul că am ajuns la liceul de muzică din greşeală? Oricum trebuia să merg acolo, dar mama mea planificase să ȋncep şcoala abia de la 7 ani şi jumătate. Bunicii mei ȋnsă au observat că, ȋn loc să mă duc la orele de balet, preferam să joc fotbal cu băieţii – preocupările mele artistice erau foarte limitate la vremea aceea – şi s-au gândit ei că ar fi cazul să mă ȋnscrie rapid la şcoală. Mama, violonistă, era plecată ȋn turneu, ȋn Italia, cu Filarmonica. Bunicii m-au dus la liceul de muzică, am dat proba aceea de aptitudini: trebuia să baţi nişte ritmuri ȋn pian şi să cânţi ceva. Eu am cântat “Fată dragă, nu fi tristă”, Mădălina Manole. Aşa. Toţi ceilalţi copii au avut cântece despre broscuţe pe lac şi iepuraşi, numai eu am vrut să mă afirm şi am cântat ceva “serios”. :) Era, de fapt, singurul cântec pe care reuşisem să-l memorez, nu era neapărat preferatul meu. A trebuit să aleg ȋntre pian şi vioară, alte variante nu erau. Vioară ştiam că are şi mama acasă, ştiam cu ce se mănânca, şi m-am gândit că e mult mai practic aşa.

Când mama, fiind ȋn turneu, a sunat la un moment dat să vadă dacă suntem bine, bunicii mei au anunţat-o că fiica ei e ȋnscrisă la Liceul de Muzică, ȋn clasa I. “Sper că la pian”, a spus mama, iar când a auzit că voi fi la vioară, a ȋnceput să plângă.

De ce?

Orice instrument e greu, mai ales dacă vrei să studiezi la nivel de profesionist. Dar, diferenţa ȋntre pian şi vioară este că pianul nu are probleme de intonaţie. Ai apăsat pe clape, sunetul iese. Sunt alte probleme: de articulaţie, de pus ȋmpreună stânga cu dreapta etc. Dar la vioară, fiind instrument netemperat, dacă pui un milimetru mai sus sau mai jos degetul pe coardă, poate să sune fals, sau mai putin curat, ȋn orice caz, neplăcut. Aşa că mama ştia ce bătaie de cap e să ȋncepi să studiezi acest instrument, mai ales când eşti mic şi vioara nu sună deloc bine ȋn mâinile tale, ba chiar scârţâie ȋn ultimul hal. Foarte mulţi abandonează din cauza asta. Trebuie să ai foarte multă răbdare şi un profesor care să ştie cum să te păcălească. Eu am avut noroc, am avut o profesoară foarte prietenoasă, care venea şi- mi punea bomboane, bineȋnţeles, de culori diferite, pe portativ, ca să ȋnvăţ notele. Ȋmi spusese că mâna dreaptă este o prinţesă, mâna stângă este prinţul, iar eu trebuia să ȋi fac pe cei doi să se ȋnţeleagă. Crease un fel de poveste. Era mai mult basm decât vioară şi aşa a reuşit să ȋmi capteze interesul.

Am fost foarte ȋncăpăţânată, nu am vrut să studiez deloc cu mama, deşi e o violonistă foarte bună. La noi ȋn casă era foarte vesel: eu studiam ȋn sufragerie, ea striga din baie “E fals, mai repetă o dată!”. I-am zis “Eu cu tine n-o să fac niciodată vioară”. Aşa că, până spre liceu, nu am acceptat prea multe sfaturi din partea ei. Bineȋnţeles, acum regret foarte tare, pentru că ȋmi dau seama că m-ar fi ajutat foarte mult. Dar asta e. Să ai părinte muzician te poate ajuta, pentru că vei şti ce profesori e mai bine să alegi şi creşti ȋntr-un anumit mediu, dar e şi foarte frustrant. Din start ai un prag psihologic, să-ţi depăşeşti părintele, pentru că tot timpul vei fi comparat cu el. Şi mă gândesc cum e să fii copilul unui mare, mare muzician… Poate fi şi o mare povară. Psihologic, poate duce la un mare blocaj.

Ai spus că e nevoie de multă răbdare ca să studiezi vioara, tu eşti un om răbdător? Cum te-ai descrie?

Eu nu sunt o persoană răbdătoare, de felul meu, recunosc. Sunt o persoană vulcanică, temperamentală, dar totul se educă. Două lucruri am ȋnvăţat ȋn aceşti ani de studiu: unu – să-mi cultiv răbdarea şi doi, să-mi ȋnving emoţiile. Sunt o persoană foarte emotivă, deşi par puternică şi rezistentă. Ȋnsă trebuie să ȋnveţi să-ţi cultivi emoţiile, ca să poţi cânta, aşa că a trebuit să ȋnvăţ să le fac faţă. Am avut un moment ȋn liceu când am vrut să renunţ la vioară, pentru că mă gândeam că nu pot cânta pe scenă. Studiul meu de acasă, sau cu profesorul, sau la repetiţii cu pianul, suna ȋntr-un fel. Ȋn momentul ȋn care ieşeam pe scenă, pierdeam să zicem 50% din ceea ce studiasem. Făceam greşeli şi nu puteam să mă concentrez. Ȋmi tremurau genunchii – asta e verificată, chiar ȋţi pot tremura genunchii de emoţie. De-aia la nici un concurs nu m-am dus ȋn fustă scurtă, merg tot timpul ȋn pantaloni sau fustă lungă, pentru că pur şi simplu ȋmi tremură rotula. Deci este testat. :)

Din cauza emoţiilor, am avut un moment ȋn liceu când am zis “gata, renunţ”.

Cum ai depăşit acest moment?

Am hotărât să dau la Drept, dar m-am gândit să ȋncerc, totuşi şi Conservatorul. “Dacă tot am făcut Liceul de Muzică, hai să o fac şi pe-asta”. Le-am făcut ȋn paralel – mergeam cu vioara ȋn spate la cursurile de drept şi toată lumea mă intreba dacă sunt, ȋntr-adevăr, studentă acolo şi de ce am mereu o cutie neagră ȋn spate. Când ne mai trimitea profu’ de Civil la Judecătorie să observăm cum se derulează un proces, intram ȋn sala de judecată cu vioara ȋn spate şi cu Codul Civil plus alte cărţi ȋn braţe.

A fost interesant, o perioadă. După care mi-am dat seama că nu pot să renunţ la vioară. A fost un moment când m-am simţit cumva infidelă. Simţeam că nu-i acord destulă importanţă. Nu mă hotărâsem ȋncă dacă vreau să studiez ȋn continuare sau nu, dar, ȋn acelaşi timp, mă simţeam vinovată pentru fiecare ora ȋn care eram la cursuri la Drept. Mă gândeam cât aş fi putut studia ȋn timpul acela. E o anecdotă care spune că dacă nu studiezi o zi, ştii tu, dacă nu studiezi două zile, ȋşi dă seama colegul, dacă nu studiezi trei zile, ȋşi dă seama publicul. Vioara a câştigat, până la urmă. :)

Ţi s-a ȋntâmplat vreodată să fii pe scenă şi muzica pe care o cânţi să te impresioneze atât de tare ȋncât să ȋţi vină să plângi?

Da, există o lucrare orchestrală făcută după Ciaccona, de Bach. Este atât de frumoasă ȋncât simţi că te detaşezi de tine şi de scenă. Nu ştiu dacă a fost lucrarea potrivită pentru starea mea de atunci. Poate, dacă aş cânta-o mâine, nu ar mai avea acelaşi efect. Dar atunci, cântând această piesă, eram ȋn orchestră şi, la un moment dat, ȋn timpul unei variaţiuni, au ȋnceput să-mi curgă lacrimi pe faţă.

Pe scenă?

Pe scenă, da. Eram la Filarmonică, ȋn Craiova, am fost angajată acolo doi ani şi jumătate. A fost un moment. Am avut o experienţă asemănătoare ȋn noiembrie, anul trecut, când am făcut Recviemul, de Mozart, cu Tiberiu Soare dirijor, la Universitatea de Muzică Bucureşti, pentru victimele incendiului din Colectiv. Şi, ȋn momentul ȋn care am ȋnceput să cântăm Lacrimosa, sincer nu mai vedeam notele pe partitură. Nu ştiu dacă am cântat notele pe care trebuia să le cânt, dacă am făcut armoniile cum trebuia, pentru că aveam ochii plini de lacrimi. M-am uitat la colega de pupitru, şi ea era la fel. Momentul a fost atât de emoţionant şi de intens ȋncât nu aveai cum să nu vibrezi.

Care sunt mentorii tăi?

Nu pot să spun că am un mentor, fără să defavorizez pe cineva. Sunt atâţia artişti foarte buni, de la care ai ce ȋnvăţa. Nu mă refer doar la violonişti sau solişti instrumentali. Eu sunt o mare iubitoare de operă şi mă inspiră foarte mult să ascult operă. Cred că avem foarte mult de ȋnvăţat noi, ca instrumentişti, de la soliştii de canto.

De ce?

Pentru că vocea umană e cel mai frumos instrument. Cel mai simplu, cel mai clar, dar şi cel mai greu de stăpânit.

Revenind la mentori, istoria muzicii are atât de multe valori: compozitori, dirijori, instrumentişti foarte mari… De la fiecare ai ce ȋnvăţa. Din alt domeniu: ȋmi place foarte mult Woody Allen, sunt fan. Şi unul dintre gândurile lui care contează foarte mult pentru mine şi mă ajută să-mi ȋnving emoţiile este acea “reţetă a succesului” care spune că 80% din obţinerea succesului este să te prezinţi. Să-ţi ȋnvingi teama, să te prezinţi. Mai departe vezi tu ce faci, până atunci e important să ai curajul să ȋncerci.

Cum ai avut tu curaj, la 23 de ani, să ȋnfiinţezi o orchestră privată?

N-am avut nici un proiect, a fost inconştienţă pură. N-a fost vorba de curaj. Cineva acolo sus, spune-i cum vrei, Dumnezeu, Divinitate, chiar are un plan pentru noi. Da, alegerile pe care le faci croiesc un drum, dar cineva acolo sus te ghidează şi te ajută. Nu a fost curajul meu, meritul meu. Pur şi simplu, au fost nişte oameni faini ȋn jurul meu,care au crezut ȋn ideile mele şi m-au sprijinit.

Cum a apărut Symphactory Orchestra?

Symphactory a fost un grup de prieteni, iniţial. Eu ȋn studenţie am stat ȋn cămin şi am avut ocazia să ȋntâlnesc nişte oameni foarte faini, nişte colegi la fel de motivaţi şi fascinaţi de idea de orchestră ca şi mine. Fac o mică paranteză. Ȋn Conservator, faci programe ca să devii solist. Repertoriul pe care ȋl abordezi ȋn facultate presupune concerte pentru solist şi orchestră: concertul de Ceaikovski pentru vioară şi orchestră, concertul de Beethoven pentru vioară şi orchestră etc. Oricare dintre noi poate să numere pe degete – iar cei care au nevoie de degetele ambelor mâini sunt foarte tari – câte concerte cu orchestră, ȋn calitate de solist, a susţinut. Şi ai 4 ani de studenţie, ȋn care pregăteşti concerte şi piese pentru vioară solo şi pian/ orchestră pe care le prezinţi ȋn sala de examen, ȋn faţa unei comisii, cântând cu reducţie de pian – un pianist, ȋn locul orchestrei de 60-80 de oameni pe care ar trebui să o ai ȋn spatele tău.

Totul imaginar?

Da, imaginar, evident. Norocul nostru e că orice lucrare pentru solist şi orchestră are şi reducţie de pian, deci ai măcar un acompaniament. De câte ori ajungi să cânţi o piesă pe o scenă, cu o ȋntreagă orchestră ȋn spate? Eu până acum nu ştiu dacă am făcut asta de mai mult de 6 ori. Aşa că, da, sistemul românesc te formează ȋn principiu pentru o carieră de solist, dar tu ajungi apoi membru ȋntr-o orchestră. O carieră de solist ȋnseamnă foarte multă muncă, dar şi foarte mult personal branding. Nu e suficient să fii foarte bun, dacă eşti no-name, din păcate, e aproape imposibil să te ȋntreţii şi să ai o stabilitate financiară decentă doar cântând ca solist. Sunt foarte puţini muzicieni ȋn România care au reuşit să facă o carieră solistică. Alexandru Tomescu a reuşit, ȋntr-adevăr, să devină un brand şi să facă o astfel de carieră. Ȋnsă ȋn afară de el, indiferent că vorbim de violonişti, violoncelişti, pianişti etc., realist vorbind, cei mai mulţi muzicieni trebuie să facă şi altceva. Fie predau la Universitate, fie au un cvartet cu care fac recitaluri, se ocupă şi cu altceva ȋn afară de concerte. Poate ȋn alte ţări e altfel, nu ştiu.

Ne-am dat seama, deci, că la facultate suntem pregătiţi să facem solistică, deşi nici unul dintre noi nu-şi dorea neapărat acest lucru. E foarte greu, trebuie să fii foarte puternic psihic, să duci o viaţă cu bagajul după tine, ca să faci solistică. Deşi ȋn program sunt, teoretic, multe ore de orchestră, noi ne doream să abordăm mult mai mult repertoriu decât cel standard, oferit de programa de la şcoală. Aşa că ne-am gândit să facem o orchestră de corzi. Aveam la facultate o orchestră simfonică mare, cu suflători, percuţie şi aşa mai departe, dar noi voiam să lucrăm detaliu. Aveam nevoie de o formulă cât mai mică, dar care să fie orchestră, şi de un mentor, un ȋndrumător, care să ne spună multe lucruri interesante şi care să ne ȋnveţe ce ȋnseamnă să cânţi ȋntr-o orchestră.

Ȋn plus, fiecare dintre noi dorea să ştie cum e să fii concert maestru. Şi atunci, am format un mic grup de instrumentişti. Ne-am găsit şi un nume: Camerata Isedici. Şi ne-am dat seama că OK, suntem 16. Acum ce facem? Ce repertoriu abordăm? Cu ce dirijor lucrăm? Pentru că noi eram nişte muzicieni care doreau să lucreze aşa, de amorul artei, ar fi trebuit să găsim un dirijor care să-şi facă timp să lucreze cu noi, să ne ȋnveţe, tot de amorul artei. Nu aveam nici un fel de sponsori sau mijloace financiare. N-aveam o fotografie ȋmpreună, nu aveam repertoriu, nu aveam nimic. Nu făcusem ȋncă nici un concert.

Aţi făcut, de fapt, un fel de grup de studiu?

Exact, un grup de studiu. Eram după o repetiţie şi tocmai ce-l ȋntâlnisem pe Tiberiu Soare pe holurile Operei. Mai eram cu un coleg, Alexandru Mălaimare – ȋn prezent este student la Chicago – şi-i spun: ”Alex, hai să mergem sa vorbim cu Tiberiu Soare”. “Eşti tu sigură, crezi că o să accepte?”. Am zis “Nu ştiu, ȋncercarea moarte n-are, hai să mergem!”. Evident că eram amândoi traşi la faţă “aoleu, şi-acum ce-i spunem?”. Nu aveam sală ȋn care să repetăm, nu aveam percuţie, nu suflători… Până la urmă, i-am spus direct: “Maestre, suntem un grup de 16 studenţi şi vrem să facem o chestie drăguţă, să ȋnvăţăm mai multă muzică. Ne gândim la o orchestră de corzi, dar n-avem sală de repetiţii, n-avem bani, n-avem buget, n-avem sponsori, n-avem concert programat, n-avem nimic. Totuşi, am vrea să facem o repetiţie”. Tiberiu a fost foarte simpatic, deşi noi eram intimidaţi şi destul de confuzi. A zis “Da, da, facem. Când e prima repetiţie? Şi nu-mi mai spune “maestre”, sunt Tiberiu.” Ne-am văzut la prima repetiţie, i-am explicat că vrem, pe rând, să fie fiecare concert maestru, şef de partidă etc., să ne obişnuim cu rolurile. Aşa, fiecare putea trece prin experienţa de a fi liderul acelui mic grup muzical. Am stabilit primul concert, cu ajutorul dlui rector Dan Dediu, la Conservator, 28 februarie, 2012.

Am avut un afiş superb!!! O pagină A4, trasă la imprimantă, cu scris negru: Camerata I Sedici – Concert inaugural.

Am cântat concertul pentru 2 viori, de Bach. Am trimis o invitaţie către Radio Cultural şi, evident, avându-l dirijor pe Tiberiu Soare, ne-am trezit cu carul de la Radio România Cultural venit să ȋnregistreze concertul nostru. Aşa mi-am dat seama că, pentru orice mail trimis, e posibil să primeşti un răspuns la care nu te aştepţi şi pentru care, poate, nici nu eşti pregătit. N-a fost curaj, a fost inconştienţă. Eu am trimis mail-ul. Din toată gaşca asta de 16, eu aveam cumva, pe lângă cântat, rolul de organizare, că de partituri ne ocupăm cu toţii. Cum nu aveam sponsori, de multe ori s-a ȋntâmplat să facem chetă ca să putem printa partiturile, să ȋnchiriem sala, să plătim recuziterul etc. Iar Tiberiu a fost foarte drăguţ, pentru că a venit pro bono de la ȋnceput. Şi am pornit.

Ce face un concert maestru?

Depinde dacă e vorba de o orchestră de stat sau una privată. La orchestra de stat ai o fişă de post foarte clară: ai de cântat pasajele de solo, faci acordajul orchestrei ȋnainte de concert, eventual, dacă ai şi rol administrativ, trebuie să faci distribuţia: ce instrumentişti cântă la fiecare concert. Pe lângă asta, concert maestrul e considerat asistentul dirijorului, mâna dreaptă a dirijorului. E important ca dirijorul şi concert maestrul să aibă o relaţie bună. Avantajul ȋntr-o orchestră privată este că ȋţi poţi alege dirijorul cu care vrei să lucrezi şi ȋn acest fel eviţi posibile conflicte. Ȋntr-o orchestră de stat se poate ȋntâmpla să vină un dirijor chemat de instituţie, iar orchestra să nu-l accepte. Orchestra poate să nu-l placă, să-l respingă, iar dirijorul să refuze să mai colaboreze. Atunci, concert maestrul intervine ca mediator.

Ȋntr-o orchestră privată poţi să ai doar rol de concert maestru, poţi să ai şi rol administrativ. Sau, cum e ȋn cazul Symphactory, să stabileşti ȋmpreună cu dirijorul ce cântaţi, ordinea din concert a pieselor etc. Noi, chiar dacă avem deja 4 ani de când cântăm, suntem ȋncă la ȋnceput. Nu avem un buget care să ne permită un recuziter, un bibliotecar, şi-atunci munca de organizare e un fel de one-man-show: eu fac partituri, eu fac distribuţie, dau telefoane, informez colegii… Dar e frumos, ȋmi place. :)

Care a fost, ȋn cei patru ani de Symphactory, cel mai dificil moment?

Cel mai dificil moment, dacă tot am vorbit de rolul de concert maestru, a fost ȋnainte de concertul “Trei Opere de Puccini”, de la Teatrul Odeon. Tiberiu Soare avea o agendă foarte ȋncărcată, a făcut prima repetiţie cu noi luni, iar concertul era joi. Marţi şi miercuri a fost ȋnlocuit de alt dirijor, Bogdan Postolache. Tiberiu Soare i-a lăsat lui Bogdan partitura cu toate notaţiile, schimbări de tempo etc., Bogdan a repetat după ea marţi şi miercuri, iar până joi, deşi nici unul dintre dirijori nu o pierduse, partitura a dispărut. Ce facem şi cum rezolvăm situaţia?

A trebuit ca, pe o partitură fără nici un fel de ȋnsemnări, ȋn ziua concertului, Tiberiu să reconstituie tot traseul muzical pe care ȋl imaginase pentru cele trei opere de Puccini. Nu doar să facem repetiţia. Din fericire, eu sunt un foarte bun scriitor pe partitură, aşa că tot ce spune dirijorul la repetiţii notez. Cred că este unul dintre rolurile mele să notez orice schimbare de tempo, orice indicaţie. Aşa că, după ce am făcut repetiţia generală din amintiri, la care dirija cu ochii ȋnchişi, ȋncercând să-şi dea seama unde duce fraza muzicală şi ȋn ce timpi vrea să facă fiecare bucăţică muzicală, am mers ȋn cabina dirijorului să-şi copieze din partitura mea de vioara I celelalte detalii.

A fost unul dintre momentele de criza. Fără acea partitură ar fi existat multe momente de risc ȋn timpul concertului.

Şi un moment amuzant?

Suntem un grup de oameni foarte amuzanţi, de felul nostru, dar dacă mă ȋntrebi acum… A, da! Da. :) Am avut o colaborare cu ArCub pentru un flashmob ȋn Piaţa Universităţii. Un flashmob cu Rapsodia I, de George Enescu. Se anunţa mare furtună. Ca prin minune, marea furtună a avut răbdare până am terminat de cântat. Soare şi nori pe cer, ȋncă nu ploua, dar bătea un vânt… ca şi cum ar fi urmat o mare furtună. :) Timpanii erau acoperiţi cu o husă, ziceai că sunt nişte mese, harpa a fost acoperită până ȋn ultimul moment, ca să nu se dezacordeze. La un moment dat, am ȋnceput să cântăm. Iulian Popovici, care făcea solo-ul de violă, a apărut pe motor, cu viola ȋn spate, şi a ȋnceput să cânte. Foarte frumos. Şi-atunci, a ȋnceput să bată din nou vântul. Toate partiturile mele au ȋnceput să zboare, cu tot cu pupitru. Şi-un domn poliţist, care asigura paza pentru flashmob, a fost foarte drăguţ şi m-a asistat. A stat lângă mine să-mi ţină foile, iar eu ȋi indicam discret: “Dă-i!”, “Dă-i!” momentul ȋn care trebuia să dea pagina. :) Da, am colaborat foarte bine cu Poliţia Română la acel eveniment. Acum, de câte ori văd un poliţist pe stradă, mă gândesc dacă nu cumva e cel care mi-a dat mie paginile la concert. Pază şi protecţie!

Care a fost cel mai greu lucru pe care l-ai avut de făcut?

Cel mai greu a fost când am făcut opera “Don Pasquale”, la Sala Radio. Pe-atunci ne numeam ȋncă “Silvestri Orchestra”. Mai erau două săptămâni până la eveniment, când organizatorul principal, care era şi sponsorul principal, s-a retras ȋn ultimul moment, dorind să facă acest spectacol ȋntr-un loc mai puţin potrivit pentru o operă ȋn concert. Aveam două variante: să anulăm concertul şi să spunem “Ne pare rău, asta e, veniţi să recuperaţi banii pe bilete” sau să ȋncercăm să găsim alţi sponsori pentru tot ce ȋnsemna acest spectacol: orchestră de 54 de muzicieni, 4 solişti, dirijor, plus chiria sălii.

Poţi estima un cost? Ce ȋnseamnă un concert la Sala Radio, cu participarea a 54 de muzicieni?

54 de muzicieni, să nu uitam de cei 4 solişti, oameni care nu veneau doar din România, erau oameni care locuiau la Viena sau care lucrau ȋn Germania. Costurile acelui concert ar fi ajuns la vreo 15.000 de euro. Să faci rost de atâţia bani peste noapte e aproape imposibil.

Dar, cu doar două săptămâni ȋnainte de concert, ne-am asumat acest lucru. Am avut o echipă extraordinară, am vorbit cu colegii din orchestră şi le-am explicat că era posibil să cântăm pro bono, fără nici un fel de onorariu. Ca să putem acoperi măcar costul sălii şi al cheltuielilor logistice. 54 de muzicieni au zis da. Nu s-a retras nimeni. :)

Am găsit banii pentru ȋnchirierea sălii, până la concert am reuşit să găsim şi pentru onorarii un sponsor. Toată echipa s-a implicat incredibil de mult. Cineva a adus fotograf, cineva cameraman, cineva grafician pentru afiş, altcineva ne-a ajutat să printăm afişele. Toată lumea a pus umărul şi am căutat sponsori, ȋmpreună cu tenorul Bogdan Mihai (Ernesto, don Pasquale). Rodica Vica şi Gabriel Bebeşelea, dirijorul, au căutat contacte de la reviste şi ziare, să facem promovarea concertului. A fost o nebunie maximă. O super echipă. Ȋn apartamentul ȋn care locuiam eu cu chirie, ȋn camera mea, era un studio foto improvizat, pusesem un cearşaf pe perete şi se făceau poze pentru afiş şi pentru pliante. Ȋn bucătărie se lucra la trei laptopuri pentru promovare. O nebunie totală. Dar a ieşit. Iar după concert, am ȋnceput să plâng, când mi-am dat seama cât de nebună am fost să mă apuc de aşa ceva. Dar nu am fost singură, asta a contat foarte mult.

Cum reuşeşte un muzician să se implice ȋn cauzele care-l interesează? Cum faci tu să schimbi lumea?

Ca muzician, eşti om ca toţi ceilalţi, ai aceleaşi probleme de ordin social. Nu eşti cu nimic diferit. Poate chiar filtrul tău e mai sensibil decât al altora, poate anumite lucruri care se ȋntâmplă ȋn jur te afectează mai mult. Orice se ȋntâmplă ȋn ţară sau ȋn lume ajunge şi la tine şi te influenţează. Normal că-ţi vei dori să te implici, să ajuţi sau să schimbi ce nu-ţi place. Orice persoană iubeşte, urăşte, are momente de furie sau melancolie. Muzica e o serie de emoţii, n-ai cum să fii indiferent.

Şi-atunci, ce pot să fac eu, cu o vioară, ca să fac lumea mai bună? Pot să fac un concert cu un mesaj. Un concert la care să vină oamenii şi, la plecare, să se simtă mai aproape de o anumită cauză. După dezastrul de la Colectiv, unde şi eu şi colegii am pierdut prieteni, oameni apropiaţi, am avut sentimentul că sunt incapabilă să fac ceva. Pe cei care s-au dus, n-aveam cum să-i mai aducem ȋnapoi, pe cei din spitale, concret, nu prea aveam cum să-i ajut. Atunci a apărut ideea unui concert caritabil, un concert la care să adunăm bani pentru cei care aveau nevoie de ajutor financiar. Dincolo de ideea aceasta, muzica are marea calitate de a aduce alinare. A fost şi un sprijin emoţional pentru cei din sală.

Pe plan social, ne-am implicat ȋn campania Salvaţi Roşia Montană. La un moment dat, la repetiţiile pentru Concertul de Anul Nou de acum trei ani, discutam despre ce se ȋntâmplase cu Roşia Montană. Le-am povestit colegilor că am fost la proteste şi ne-am dat seama că toţi aveam aceeaşi părere despre acest subiect. Şi atunci am spus: am putea avea un mesaj ȋn acest sens la acest concert. Cei care au fost atunci ȋn sală sau au văzut pozele şi au fost atenţi, au observat că toate fetele de pe scenă eram ȋmbrăcate ȋn nuanţe de roşu şi verde – culorile campaniei Salvaţi Roşia Montană. :) Acela a fost mesajul nostru de susţinere a campaniei.

Câţi membri are Symphactory Orchestra?

Depinde de proiect. La concertul Vivaldi & Piazzolla despre care povesteam, am fost 16 instrumentişti, la concertul I love Mozart, din 5 mai, vom fi 43. Symphactory a crescut mult ca vizibilitate. Am avut norocul să ȋntâlnim nişte oameni foarte faini cu care să rezonăm. Aşa a apărut şi cartea “Pentru ce mergem la operă”, de Tiberiu Soare. Ȋn mai urmează să apară şi a doua carte – Nouă poveşti muzicale. Facem ȋmpreună paşi mici, dar siguri. :)

Ȋn momentul de faţă, primim tot felul de propuneri pentru festivaluri. Am colaborat şi cu Shorts-up, am cântat la Festivalul de Film de Scurt Metraj, la Sala Radio – ȋn februarie. Pe 21 iunie vom cânta alături de Analia Selis, la Festivalul Simfonii de Vară, ȋn Parcul Colţea.

Ȋncepem să avem aproape lunar câte un eveniment – un lucru extraordinar la care acum 3 ani n-aş fi visat.

foto sus: Valentina Balasa Ario Photography