imagine: Edouard Manet, Olympia, 1863, ulei pe pânză, 131 x 190 cm, Musée d’ Orsay, Paris

În ziua de azi, Olympia este universal recunoscută drept una dintre emblemele fundamentale ale artei moderne. În 1865 însă, atunci când a fost expus pentru prima oară, la Salonul anual, acest tablou a stârnit o unanimă reacţie ostilă; câteva zeci de critici s-au întrecut în comentarii furibunde, desfiinţând sistematic o imagine considerată obscenă şi degradantă în raport cu arta oficială. O consecinţă imediată a proastei receptări a fost mutarea tabloului, pentru ultimele zile ale expoziţiei, în cel mai ingrat loc posibil, deasupra uşii de ieşire a ultimei săli.

Pornind de la această dublă realitate, de acum şi de atunci, ne punem în mod firesc câteva întrebări: de ce este Olympia o opera de artă într-atât de însemnată? Ce anume a declanşat atunci valul de ostilitate? Care este, în fapt subiectul tabloului? Cum a fost el „construit”şi, mai ales, care sunt referinţele vizuale care l-au făcut într-atât de important şi hulit?

Pentru a răspunde la aceste întrebări ar fi necesară, în primul rând, o privire asupra artei oficiale de la mijlocul veacului al XIX-lea, îndeosebi asupra zonei tematice în care Olympia se insera. Simpla comparaţie între nudul pictat de Edouard Manet (1832-83) şi cele ale unor Alexandre Cabanel sau Adolphe Bouguereau este în sine lămuritoare. Obişnuit cu anatomii edulcorate, cu zeiţe corect desenate însă inexpresive şi fade, publicul a reacţionat previzibil: imaginea unei curtezane înpostura zeiţei Venus (via Tiţian, Giorgione etc.) sau în cea a unei odalisce (via Ingres) nu putea fi decât un scandal.

“Olympia” – detaliu