1. Despre Iubire – de la Grecii antici la primii crestini –  de Catalin Buciumeanu

Predicată dintr-o perspectivă afectivă cultura europeană pare să penduleze semnificativ între philos şi eros. Aceste repere dau un sens inedit constituţiei noastre intelectuale mai ales că – în ordinea alcăturii – natura umană resimte tensiunea dintre carne şi spirit în tot atâtea moduri câte feluri de a iubi există: titanic, profetic, dionisian, democratic tiranic, muzical şi retoric.

Cultura greacă n-a ezitat să-şi asume şi în această privinţă zenitul reflecţiei. Platon a re-simţit aproape organic necesitatea unei întemeieri metafizice pe un concept cu valenţe bi-polare ce avea să unească cerul şi pamântul în om. Numele dorinţei nestăvilite de a uni divinul şi umanul este fără îndoială erosul.

Resemnificat puternic în creştinism acest concept devine sursă a mântuirii noastre.

…………………………………….

2. Despre iubire – din perspectiva iudaismului, crestinismului si a islamului – de Andrei Gaitanaru

Toate cele trei monoteisme abrahamice – iudaismul, creştinismul şi islamul – sunt constituite în jurul imperativului iubirii: porunca de a-l iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa şi fără nici un rest de echivocitate, aşa cum şi El îl iubeşte pe om. Departe de a putea fi înţeles din perspectiva unei erotici senzuale, pentru toate cele trei mari tradiţii spirituale, imperativul iubirii are un statut paradoxal: el este o condiţie necondiţionantă a cărei asumare – parţială sau totală – mărturiseşte calitatea relaţiei cu Dumnezeu, depărtarea sau apropierea faţă de El.

Rămâne de înţeles, de ce, în cazul creştinismului cel puţin, iubirea este calea regală a întâlnirii cu Dumnezeu. Este aceasta doar expresia prin excelenţă a oricărui gest extatic, a întâlnirii necondiţionate cu Celălalt? Sau, în acelaşi timp, iubirea semnalează ceva însăşi „natura” lui Dumnezeu şi din cea a omului?