În octombrie 2007 l-am cunoscut pe dirijorul Tiberiu Soare, în încercările mele de a găsi un „povestitor” carismatic şi neconvenţional, care să apropie publicul larg, format din tineri, dar şi adulţi, de muzica clasică. Ne întâlnisem pe Calea Victoriei, în primul sediu al fundaţiei, şi îl provocasem să îmi explice de ce îi place Mozart atât de mult şi de ce acesta este considerat unul dintre cei mai mari compozitori.

Atunci el a spus: „Mozart, da, Mozart… aş putea să vorbesc ore în şir…”. După doar câteva minute, îmi doream foarte mult să ascult muzica lui Mozart şi să mă bucur de ingeniozitatea unei muzici divine, pentru că începeam să înţeleg în ce constă geniul lui.

Entuziasmul cu care Tiberiu povestea era contagios şi schimba atmosfera din cameră. Notele muzicale începeau să plutească în jurul nostru, în absenţa unei orchestre sau a unor aparate care să le redea. O lume întreagă, muzicală, prindea contur şi vibra doar prin cuvinte. Era cu siguranţă cel mai potrivit „profesor de muzică”, neconvenţional şi pasionat, cu care puteam explora fabuloasa lume a muzicii.

Aşa a luat naştere cursul „CUM SĂ ASCULTĂM MUZICA”, în completarea savuroaselor lecţii de istorie susţinute de domnul Neagu Djuvara la Fundaţia Calea Victoriei. Această primă aventură muzicală la care publicul a fost invitat s-a desfăşurat de-a lungul a zece întâlniri. Avându-l drept „călăuză” pe Tiberiu Soare, am pornit într-o călătorie prin multe secole în lumea muzicii clasice, a muzicii de operă şi a baletului, plină de elemente spectaculoase, anecdote şi observaţii fine, animată prin fabuloase fragmente de audiţii. Salonul fundaţiei a devenit neîncăpător după primele şedinţe.

Era clar că Tiberiu nu era doar un dirijor talentat, ci şi un povestitor foarte înzestrat, care magnetiza audienţa, extrem de diversă şi curioasă. După acest prim curs, reluat cu succes şi cu „casa plină”, am continuat în anii următori cu diverse conferinţe pe subiecte muzicale.

După o asemenea conferinţă din 2011, am primit un mesaj de la un licean entuziast: „L‑am auzit pe dirijorul Tiberiu Soare povestind despre muzica de operă şi m‑am dus pentru prima dată la un spectacol de operă. Mi‑a plăcut foarte mult şi voi mai merge, împreună cu amicii mei”. În urma acestui mesaj, ne-am întâlnit cu directorul de atunci al Operei Naţionale Bucureşti, dl Cătălin Ionescu -Arbore, şi i-am propus să organizăm împreună o serie de conferinţe dedicate unor opere şi balete celebre, care să atragă în special publicul tânăr în sala de spectacole.

Ceea ce a urmat între 2012-2013 a fost unul dintre cele mai frumoase proiecte ale Fundaţiei Calea Victoriei: treisprezece conferinţe, număr cu noroc, despre unele dintre cele mai frumoase opere şi câţiva dintre cei mai mari compozitori, libretişti şi coregrafi. Foaierul Galben, cu o capacitate de cca. 150 de locuri, a devenit „prea mic” după primele conferinţe şi, pentru a-i mulţumi pe toţi cei care nu mai găseau bilete şi ne rugau la intrare să îi primim, aduceam scaune şi fotolii de pe holurile O.N.B.

Ce se întâmpla la aceste conferinţe? Tiberiu venea în faţa publicului şi începea să depene, extrem de spontan şi entuziast, povestea compozitorului, a operei sau a baletului cu pricina. Cu răbdare, căldură şi umor, „povestaşul” nostru schiţa portretul personajelor care, după primele fraze, deveneau vii şi începeau să umple sala de conferinţe, să se agite febril prin aerul impregnat de muzică, vrăjindu-ne cu pasiunile, frumuseţea şi frământările lor. Povestea era completată de fragmente de audiţii muzicale, în interpretări celebre, care ajutau publicul să perceapă mai bine originalitatea compozitorilor şi frumuseţea fiecărei opere.

Aşa cum spune Tiberiu în cartea sa, personajele din operele de care s-a apropiat sunt, pentru el, reale, mai reale decât unii oameni cu care ne întâlnim zilnic şi care deseori nu au nimic să ne spună. Aceste personaje, aflăm noi din carte, sunt măşti, alter-egouri ale compozitorului sau libretistului, iar dirijorul -împreună cu intrepreţii de operă, balerinii şi muzicienii din orchestră -adaugă acestor personaje propria sa sensibilitate şi inteligenţă. Dirijorul aduce nuanţe noi şi deschide în felul acesta posibilităţi multiple de interpretare şi de înţelegere a poveştii.

Cititoarele se pot identifica, prin această carte, cu personajele feminine excepţionale pe care le întâlnesc aici: Traviata -în puterea ei de a iubi şi de a se sacrifica, Mimi -în sensibilitatea şi delicateţea ei, Rosina -în aparenta ei cuminţenie, dublată de un temperament puternic, Carmen -în dorinţa de a vrăji şi de a nu aparţine niciunui bărbat, sau Susanna -în abilitatea de a tempera şi a manipula atâţia bărbaţi.

Cititorii se pot recunoaşte, la rândul lor, în bărbierul Figaro sau în contele Almaviva -în relaţiile complicate cu doamnele şi domnişoarele cucerite sau care îi ispitesc, în Don Giovanni -în arta de a iubi femeia, de a trăi hedonist viaţa până la capăt, în Don Jose -vrăjit iremediabil de femeia fatală prin definiţie (Carmen) sau în tânărul Calaf -care se luptă să dărâme zidul din jurul femeii intangibile, a zeiţei fecioare.

Un îndrăgostit de operă, Tiberiu Soare reuşeşte în cele treisprezece capitole să ne trezească pofta de a asculta şi a reasculta fiecare dintre titlurile propuse şi, mai mult, să ne incite dorinţa de a descoperi şi de a savura multe alte creaţii ale compozitorilor clasici la care face referire în carte.

Coperta cărţii este o provocare prin bogăţia culorilor, un exerciţiu de imaginaţie, aşa cum şi conferinţele lui Tiberiu sunt o invitaţie -pentru publicul de toate vârstele, dar mai ales pentru tineri -de a explora o lume vie, cu artişti care la vremea lor au fost adevărate „vedete”, au trăit intens, au suferit, s-au bucurat, au iubit şi au avut curajul să fie altfel decât contemporanii lor.

Coperta reflectă însăşi ideea de Operă ca spectacol complex, cu mai multe straturi:

•  cortina, care separă convenţia artistică de lumea reală şi care dezvăluie vraja,

• scena cu artiştii care intrepretează muzica (pe care o va „găsi” fiecare dintre noi în carte) şi care dau viaţă poveştii,

• dirijorul cu orchestra care creează „mediul” în care povestea există şi

• spectatorii sau cititorii care îmbrăţişează întregul spectacol.

Titlul cărţii este o întrebare provocatoare pentru noi toţi, care se doreşte a rămâne fără răspunsuri clare, pedagogice, până la finalul cărţii.

Poveştile despre operă şi balet pot continua, aşa cum poveştile Şeherezadei par a nu se termina niciodată. Ele se ţes în jurul ascultătorului şi creează o lume în care îţi doreşti să poposeşti, în care vrei să revii şi care îţi modifică percepţia asupra realităţii, te fac mai „bogat” odată ce povestea este încheiată.

Etimologia numelui „Şeherezada” este legată de ideea de Libertate. Ea este cea care, prin poveştile ei, poate elibera oraşul şi poate salva, într-un sens mai larg, lumea. „Libertatea” este unul dintre cuvintele-cheie pe care trebuie să le avem în minte când citim cartea lui Tiberiu Soare.

Poveştile cu care acest volum ne încântă şi ne deschide mintea şi sufletul pot fi considerate o cale către noi înşine, o formă de a ne bucura de lumea în care trăim, descoperind, probabil, cea mai sublimă formă de artă – MUZICA.

Cei care au participat la conferinţele lui Tiberiu Soare cunosc deja senzaţia de libertate şi bucurie pe care o vor experimenta şi cititorii. Este o carte plină de uşi fermecate care trimit către lumi imaginare şi imaginate de artişti geniali, dar care ne conduc, totodată, către sine şi către infinit.

Voi încheia cu vorbele celui care l-a inspirat pe Tiberiu Soare să devină dirijor:

„Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu‑i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor, nu. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te‑a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos… Asta‑i libertatea.”– Sergiu Celibidache

Sandra Ecobescu, Preşedinte Fundaţia Calea Victoriei