La începutul veacului al XVI-lea a fost pictat cel mai faimos tablou din lume. De bună seamă, autorul lui – deja faimosul Leonardo da Vinci – îi ignora însemnătatea, cu toate că reticenţa de a-l înmâna comanditarului va fi avut un tâlc anume.

Rămas în posesia artistului până la sfârşit, şi într-o (aproape) deplină obscuritate vreme de câteva sute de ani, acest tablou – portretul unei oarecare Lisa Gherardini, soţia lui Francesco del Giocondo – şi-a câştigat notorietatea (mai ales) în urma spectaculoasei sustrageri din Muzeul Luvru şi a dispariţiei vreme de doi ani (1911-13).

Amestec straniu de fascinaţie nemăsurată şi contestare polemică, efectul stârnit de acest portret este explicabil în bună măsură prin datele lui concrete: strategia reprezentării (aşezarea în poză, conexiunea dintre fundal şi personaj etc.), tehnica picturală desăvârşită, dar mai ales surprinderea interiorităţii personajului portretizat.

Şi totuşi, ce anume face ca Mona Lisa să concentreze o asemenea patologie a receptării? Ce ascunde zâmbetul ei misterios? Este ea cu adevărat soţia unui negustor florentin sau, dimpotrivă, aşa cum s-a sugerat uneori, fie mama artistului, fie un chip androgin, fie chiar un autoportret? Ce semnificaţie are peisajul din fundal – straniu, aproape atemporal –şi cum anume se articulează această exterioritate cu interioritatea Monei Lisa? Care este, în definitiv, formula intrinsecă a acestei imagini?

Vă invităm, prin urmare, să sondăm împreună profunzimile acestui tablou, în încercarea de a răspunde întrebărilor pe care le suscită.