articol de Cristian Mladin:

Viaţa noastră cotidiană e plină de situaţii complexe. De aceea, şi bucuriile sunt complexe.

În 2006 am avut rara ocazie, printr-o împrejurare minunată, să ajung în Budapesta. Avea loc una dintre cele mai spectaculoase expoziţii dedicate lui Vincent van Gogh în Ungaria, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de existenţă a Muzeului de artă.

Ce experienţă stranie! Eram în faţa unui „Van Gogh” veritabil. Abia îmi puteam stâpâni emoţiile. Eram exagerat de impresionat, dar şi uimit de o aparentă banalitate. Pendulam între ”Iată un Van Gogh” şi ”Aşa arată un Van Gogh?”. Perplexitate, emoţie, uimire, banalitate şi un puternic sentiment de umanitate. Da, Vincent van Gogh existase într-adevăr, doar eram în faţa uneia dintre lucrări. Un amestec de sentimente complexe care constrasta puternic cu simplitatea vizibilului de pe suprafaţa pânzei. Contrastul acesta era năucitor. Am avut intensa senzaţie de scurt-circuitare a cotidianului. Pre-judecăţile mele complexe erau spulberate de simplitatea numită Van Gogh. O simplitate pe care o descopeream acum pentru prima oară, pe viu, personal. Tocmai îl cunoscusem personal pe Vincent van Gogh.

Stăteam în faţa uneia dintre pânzele sale ce înfăţişa o floare a soarelui, una pictată probabil cu gândul la prietenul său Gaugain. Incercam să-mi aduc aminte care reproducere, din care album, se apropia cel mai tare de culorile vii ale picturii din faţa mea. Până să mă dumiresc, priveam încă pictura din faţa mea prin intermediul fotografiilor de album. Incă nu eram sigur că ceea ce trăiesc e adevărat şi că ceea ce văd este ceea ce se arată.

După o plimbare prin mulţimea de oameni care se înghesuia să vadă una sau alta dintre lucrările care l-au făcut pe Van Gogh celebru, am repetat hipnotic plimbarea în zig-zag de la o lucrare la alta. Incepusem să mă liniştesc. Incepusem să mă regăsesc. Mă regăseam în liniştea şi simplitatea acelui galben auriu de un strălucitor neverosimil. Mă sfiam să mă uit prea mult şi insistent la o singură lucrare. Intimitatea invizibilului făcea aproape insuportabil vizibilul.

Ce era aşa mare lucru de văzut? Nişte flori de floarea soarelui care se odihneau într-un banal vas de flori, şi atât. Şi totuşi… ceva remarcabil se ascundea parcă în această vizibilitate insistentă.

Am descoperit că bucuria de a fi era una dintre bucuriile ascunse ale acelei flori de floarea soarelui, care se odihnea nestingherit pe suprafaţa pânzei. Tabloul lui Van Gogh putea sta intact în faţa întrebării socotite a fi cea mai importantă a metafizicii : De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic ?.

Ce făcea oare ca acea floare a soarelui să fie atât de vie, să fie, pur şi simplu, în acel mod în care invizibilul nu putea trişa vizibilul ?

M-am întors acasă marcat. Îl întâlnisem pe Vincent van Gogh. Trebuia să mă reîntâlnesc cumva cu el. Aşa am ajuns la corespondenţa lui cu Theo, fratele său. Am aflat astfel că pentru Van Gogh a picta ochii unui om era incomparabil mai important decât să pictezi catedrale, că putea trăi câteva luni fără o mâncare caldă, că plănuia să facă o asociaţie a artiştilor, una care ar fi trebuit să aibă în centrul ei cea mai mare virtute, şi anume solidaritatea, am aflat că fuma îngrozitor şi că se ferea să-şi calce în picioare tablourile precum o făcea maestrul Cézanne. Am aflat că era certăreţ şi impulsiv, dar plin de compasiune şi darnic. Am aflat că peste 60 de cetăţeni ai oraşului Arles semnaseră o petiţie primarului pentru ca nebunul Vincent să fie închis într-un ospiciu. Am aflat că despre un pictor mare doar un pictor la fel de mare poate vorbi. Am aflat că poţi desena urât şi totuşi să fii un geniu al artelor. Am aflat că pictura mare se poate face la lumânare, că poţi picta la lumânare cartofii fierbinţi tocmai scoşi de la cuptor şi că îi poţi adulmeca dincolo de tablou împreună cu ţăranii flămânzi.

M-am resemnat apoi cu faptul că Van Gogh reuşise să vândă o singură lucrare pe tot parcursul vieţii sale zbuciumate. Şi totuşi, în anul 2015, o lucrare de Van Gogh era licitată la aproape 150 de milioane de dolari. Să fie oare aceasta dovada că profundul stă la suprafaţă sau că bucuriile adevărate stau întotdeauna ascunse, departe de vizibil?

imagine: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2015/vincent-van-gogh-universul-unui-artist-genial/