O primăvară nevăzută de oameni –

pe spatele oglinzii

un prun înflorit. (Basho)

Se spune despre gheişe că trebuie să îşi transforme viaţa în artă. Având una dintre cele mai vechi meserii din Japonia, ele reprezintă un element tradiţional într-o lume ce se mişcă tot mai rapid în virtual şi tehnologic. Şi totuşi, de secole, gheişele rămân una dintre principalele atracţii şi fascinaţii ale culturii japoneze.

De la ritualul îmbrăcării, până la graţia machiajului ori modul în care cântă la shamisen (instrument tradiţional), gheişa este, în sine, o formă de artă, amintindu-ne de idealurile zen – de altfel, numele (geisha – 芸者) se poate traduce prin „artist / artizan”. Însă, în spatele acestei deveniri, se află un proces îndelungat, aproape o iniţiere, de la ucenicie (shikomi, minarai sau maiko) la forma desăvârşită a femeii-amfitrion.

Un lucru poate mai puţin cunoscut în istoria meseriei este faptul că această obsesie pentru frumuseţe şi delicateţe se afla la graniţa dintre artă şi plăcere – în secolele XVI-XVIII conceptul de gheişă a fost strâns legat de cel al cartierelor plăcerii, unde diverse forme de artiste şi curtezane au cunoscut o popularitate remarcabilă. De altfel, existau şi bărbaţi care îşi asumau acest rol.

Un alt aspect, de această dată estetic, se leagă de „locul” gheişei într-o cultură fascinată de principiile frumuseţii trecătoare, impermanenţei ori stilului rafinat (iki).

Numeroase gheişe retrase din meserie, dar care continuă să le predea tinerelor ucenice arta, sunt considerate Comori Naţionale în Viaţă. (Iwasaki 2002)

Vă invităm, aşadar, la început de primăvară, un timp încărcat de simbolistică şi filosofie pentru japonezi, să cunoaştem rolul gheişei de ieri şi de azi în societatea şi cultura Japoniei, să privim şi să încercăm să desluşim împreună de ce ne fascinează atât de tare această practică/ artă.

…

Imagine: pixabay.com