Continuăm excursul nostru prin istoria naţională cu răstimpul suzeranităţii turceşti.

La începutul secolului XV ofensiva turcească împotriva Balcanilor e în plină desfăşurare. Cetăţile dunărene Turnu şi Giurgiu devin raiale; la fel cad Cetatea Albă, Severinul, Orăştie. Folosirea pentru prima dată a mercenarilor, alianţele conjuncturale între creştini, chemarea cavalerilor Teutoni, fortificarea celor 300 de biserici săseşti din Transilvania nu reuşesc să ţină piept turcilor. În plus, luptele pentru tron, răscoalele, trădările frecvente şubrezesc frontul antiotoman.

Asediul nereuşit al Varnei (1444) e ultima încercare de cruciadă – condusă de Iancu de Hunedoara. Papa îl va numi “atletul lui Christos”; la fel va spune, puţin mai târziu, şi despre Ştefan cel Mare al Moldovei. Dar turcii sunt de neoprit. La 1453 cuceresc Constantinopolul şi pentru următorii 450 de ani raţiunea de a fi a românilor se leagă de configurarea unor raporturi complicate cu Poarta Otomană.

Când victorioşi, când înfrânţi, românii dau la iveală personalităţi remarcabile: Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Radu de la Afumaţi, Petru Rareş. În momente de răgaz, voievozi luminaţi desfăşoară un program cultural remarcabil: tipărituri, construcţii, creaţii artistice diverse. În timp ce Ungaria sau parte a Serbiei sunt transformate în paşalâcuri, ţările române rezistă presiunii turceşti. Preţul? Sporirea tributului, abjurarea credinţei creştine din partea unor domnitori, pustiirea unor părţi întinse de ţară. Alianţele cu vecinii sunt cel mai adesea nesigure. În 1601 Mihai Viteazul realizează unirea celor trei ţări româneşti, dar tentativa se pierde şi voievodul e ucis de mercenarul Basta, din slujba ungurilor.

Viaţa paşnică se exprimă în circulaţia comercială intensă, întemeierea de şcoli (în Şcheii Braşovului, la Cotnari), editarea Bibliei, o cronistică bogată, relaţii economice şi matrimoniale în lumea europeană (Petru Şchiopul).

Domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, de la mijlocul sec. XVII, sunt spornice; edificiile ridicate în acest timp, majoritatea de expresie religioasă, codicele de legi, dezbaterile angajate în combaterea neortodocşilor marchează o orientare spre modernitate.

Prezenţa grecilor e tot mai evidentă. Cantacuzinii, familie de origine bizantină, se naturalizează într-atât încât ajung căpeteniile partidei naţionale în lupta pentru scuturarea suzeranităţii turceşti.

Asediul nereuşit al Vienei (1683) e un prim semnal al istovirii turcilor. Domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei participă, oficial, de partea sultanului, în taină îi ajută pe asediaţi.

O diplomaţie complicată, care înseamnă apropierea lui C. Brâncoveanu (1688-1714) de Habsburgi şi a lui D. Cantemir (1710-1711) de Rusia oglindeşte tranzacţionismul românesc, ca politică de Stat şi în acelaşi timp ca unică formă de păstrare a statalităţii.

Domnia munteanului înseamnă o formă de renaştere polivalentă (apariţia unui stil care îi poartă numele, activitate tipografică revărsată asupra întregului Orient ortodox, o strălucire fără precedent a Curţii). Dacă Prinţul aurului e ucis de turci, celălalt îi îndatorează pe aceştia şi pentru posteritate căci le scrie istoria, aducându-i în atenţia lumii europene.

La 1711 şi 1716, turcii recurg la o soluţie paradoxală: încredinţează administrarea Ţării Româneşti şi a Moldovei grecilor, neam pe care altădată îl izgoniseră din Bizanţ.

Începe secolul fanariot – o nouă pagină din istoria spaţiului românesc despre care vom vorbi la urmatoarea intalnire.

…

Imagine “Asediul Vienei” preluata de aici:

https://ro.pinterest.com/pin/211458144980417303/