Preşedinta Fundaţiei Culturale Calea Victoriei, Sandra Ecobescu: De zece ani inspirăm prin arte şi cultură | INTERVIU ROMÂNIA LIBERĂ, realizat de de Maria Capelos

În urmă cu zece ani, Sandra Ecobescu a hotărât că este mai important să faci ceea ce-ţi place şi te reprezintă şi a pornit în aventura numită Fundaţia Calea Victoriei, astăzi un actor important pe scena culturală bucureşteană.

Cu ocazia acestei aniversări, Sandra Ecobescu a povestit pentru RL despre ce înseamnă să faci alegeri curajoase, despre perseverenţă şi optimism, despre creativitatea românilor şi dinamica culturală a Capitalei.

România liberă: Ce aţi făcut înainte de înfiinţarea Fundaţiei Culturale Calea Victoriei?

Sandra Ecobescu: După ce am terminat Facultatea de Litere, ştiind limba neo-grea-că, am beneficiat de o bursă oferită de Fundaţia Onassis – poate că asta a avut legătură cu ceea ce am făcut mai târziu, fiind vorba tot despre o fundaţie.

Am avut apoi un episod de un an în care am lucrat la Ministerul de Externe. În mintea mea erau nişte idei frumoase, dar naive, despre cum poate fi promovată imaginea României în lume. Îmi doream să promovez cultura noastră peste hotare; atunci însă, în primul deceniu de după Revoluţie, destul de tulbure şi agitat, lucrurile nu stăteau prea bine în acest domeniu. Nimic din ce-mi imaginam eu că ar trebui să facă un tânăr diplomat nu se întâmpla acolo. Exista multă birocraţie şi un limbaj specific, importat de această dată de la Bruxelles.

Cum aţi ajuns la ideea unei fundaţii culturale?

După bursa din Grecia şi perioada petrecută la Ministerul de Externe, a urmat o lungă perioadă profesională. Timp de şapte ani, am lucrat într-o firmă de logistică. Am aterizat din lumea cărţilor în lumea reală.

A fost pentru mine ca un fel de armată, a cărei disciplină te formează, în sensul cel mai bun. Însă nu mai aveam timp pentru viaţa mea personală şi pentru fiica mea, care creştea. După momentul în care mi-am dat demisia din postul de director comercial, cu mulţi oameni în subordine şi stresul aferent, în ziua următoare m-am trezit că nu mai am nimic de făcut! În acel moment de căutare a unei noi direcţii am avut această şansă extraordinară – probabil că din când în când în viaţa oamenilor se „deschid cerurile“ – ca sora mea, Irina, să-mi spună: „Sandra, eu am apartamentul de pe Calea Victoriei, care e gol. Ce-ai vrea tu să facem acolo?“.

Şi, în acel moment, inspirată de cartea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“, a domnului Neagu Djuvara, a apărut ideea unui spaţiu independent al culturii şi al educaţiei, deschis publicului larg. Eu eram speriată de istorie, nu mă apropiam de acest subiect cu lejeritate. Această carte, care se poate citi cu plăcere şi care aduce o abordare relaxată şi echilibrată, după decenii de încrâncenare şi naţionalisme prăfuite, a generat un declic în mintea mea. Şi atunci am hotărât să creăm un spaţiu unde oameni ca Neagu Djuvara, profesionişti din domenii umaniste şi culturale, să se întâlnească cu tineri – ne‑am gândit în prima fază la liceeni şi studenţi – şi să le împărtăşească din ideile şi pasiunea lor.

Aveam în minte profesorii pe care cu toţii ni-i dorim: oameni bine pregătiţi, carismatici, cu un anumit profil moral, deschişi, fără orgolii. Acestea erau ideile pe care le aveam în minte şi acesta a fost începutul. I-am spus „Calea Victoriei“ pentru că primul sediu a fost, după cum ziceam, într-un apartament de pe această stradă şi deoarece Calea Victoriei este o arteră emblematică a Bucureştiului. Aveam, totodată, în plan să facem conferinţe despre oraş, ceea ce, pe vremea aceea, nu exista în viaţa culturală a Capitalei. Existau multe cărţi despre acest subiect, mai ales despre Bucureştiul interbelic, însă nu existau conferinţe şi tururi care să prezinte românilor istoria Capitalei.

Cu ce bani aţi pornit la acest drum?

Cu banii pe care îi pusesem deoparte pentru zile negre şi care s-au terminat în câteva luni, lucru care m-a forţat să devin foarte creativă.

De curând, am fost la Facultatea de Marketing din cadrul A.S.E. la o discuţie cu studenţii. La întrebarea tinerilor „De unde găsiţi fonduri pentru proiecte? Cum găsiţi sponsori?“, le-am spus că e minunat să ai bugete şi sponsori care să îţi susţină ideile, dar, până să ajungi acolo, absenţa susţinerii financiare te poate face foarte creativ. Marii artişti au revoluţionat lumea nu pornind la drum cu sponsori şi bugete, ci cu multă pasiune, dedicaţie şi inventivitate, deseori cu resurse limitate şi trecând prin diverse încercări. La momentul acela, în 2007, piaţa cursurilor pentru tineri şi adulţi era foarte limitată. Pe piaţă existau în special cursuri de
limbi străine şi puţine cursuri
de pictură sau de teatru.

Noutatea cu care am venit, pariul dificil pe care l-am făcut şi care ne-a adus în atenţia bucureştenilor, a fost paleta largă, diversitatea atrăgătoare de
cursuri umaniste şi culturale.

Lectorii la care am apelat au fost foarte deschişi. În momentul în care te duci către o personalitate culturală şi-i povesteşti ce vrei să faci, dar nu ai bani, iar persoana respectivă îţi spune cu tot sufletul că se bucură de pro-iect şi se alătură echipei de profesori, este extraordinar. Aici mă refer la doamna Georgeta Filitti, domnul Andrei Pleşu, dirijorul Tiberiu Soare, domnul Vintilă Mihăilescu, doamna Adina Nanu şi mulţi alţii. La început, visam să facem toate cursurile gratuit, pentru elevi şi studenţi, pentru a-i ajuta să îşi aleagă profesia potrivită, să îşi urmeze pasiunea cu ajutorul unor mentori dedicaţi. Am solicitat sprijinul unor companii pentru a susţine financiar primul nostru curs, cu dl Neagu Djuvara – „Cum am trăit secolul XX“ – dar apoi am realizat că a obţine o sponsorizare presupune multe luni de networking şi răbdare. Pentru că ne doream să începem şi să trecem la treabă cât mai curând, a apărut ideea unei taxe de participare din partea adulţilor, care să susţină activitatea fundaţiei şi totodată participarea gratuită la cursuri a tinerilor.

Aşadar, la orice curs avem „bursieri“, adică elevi şi studenţi care participă gratuit la cursuri în urma unei solicitări trimise pe e-mail.

Cum aţi reuşit să creşteţi numărul de cursanţi?

Lucrurile au crescut în mod natural, am început cu un curs pe seară şi acum avem cinci, plus evenimente diverse în oraş. Avem sediul, de patru ani şi jumătate, în zona Mântuleasa-Popa Soare, atât de dragă lui Mircea Eliade datorită aerului ei atemporal şi nostalgic. Sunt cinci săli de curs, unde seară de seară intră între 10 şi 15 persoane la câte un curs. Aşadar, ne vizitează cam 300-400 de persoane pe săptămână, copii, tineri şi adulţi care învaţă la fundaţie lucruri noi şi utile, îşi dezvoltă imaginaţia şi gândirea critică abordând aceste domenii cultural-umaniste pe care noi le promovăm de zece ani. Facem PR pentru studiul vechilor civilizaţii, pentru filozofie, istoria artei, antropologie, psihologie şi alte subiecte care ne plac.

Unul dintre domeniile culturale în care am inovat, atrăgând mult public tânăr către muzica clasică, este cel al educaţiei muzicale. Cu dirijorul Tiberiu Soare am început colaborarea acum 10 ani, cu o conferinţă la care au participat 15-20 de persoane. Acum organizăm concerte cu orchestră simfonică şi solişti, la Sala Radio, cu 900 de oameni în public. În plus, am publicat două cărţi de mare succes, de popularizare a muzicii clasice şi de operă: „Pentru ce mergem la Operă?“ şi „Nouă poveşti muzicale“. Cele două volume cuprind transcrierea conferinţelor noastre cu Tiberiu Soare.

Pe lângă cursanţii care vin la sediul nostru, avem şi publicul care participă la conferinţele ţinute la Grand Hotel Continental ori Cercul Militar, unde participă cam 100-200 de persoane per eveniment. Avem parteneri care ne găzduiesc în sălile lor, care au înţeles că ceea ce facem are sens, că publicul bucureştean apreciază cultura şi istoria. Am avut o serie lungă de conferinţe cu doamna Filitti despre palatele din Bucureşti şi i-am plimbat pe cursanţii noştri prin numeroase monumente, clădiri de patrimoniu mai puţin accesibile publicului larg, de o mare frumuseţe şi însemnătate pentru istoria Capitalei şi a marilor familii boiereşti.

Mai exact, care sunt activităţile Fundaţiei?

Avem cursuri – teme prezentate în mai multe întâlniri – şi conferinţe pe domenii foarte variate: actorie, cinema, antropologie, folclor, arte plastice şi istoria artei, astronomie, design interior, arhitectură, psihologie, dezvoltare personală – domeniu care a crescut foarte mult, la cererea publicului –, filozofie, fotografie, civilizaţii vechi, istoria costumului, religie şi spiritualitate, scriere creativă, literatură, istorie, muzică şi jurnalism.

Istoria este unul dintre domeniile pe care punem accent. Acum, de exemplu, avem o serie de conferinţe despre personalităţi româneşti care au schimbat lumea. În paralel, continuăm plimbările cu public prin Bucureşti. Am început să organizăm tururi pietonale prin oraş acum nouă ani. Acum există numeroase astfel de tururi, derulate de diverse organizaţii, şi ne bucurăm că am „lansat“ această modă, că am reuşit să trezim în asemenea măsură apetitul bucureştenilor pentru istoria propriului oraş.Ideea acestor tururi a apărut în cadrul unui curs susţinut de doamna Georgeta Filitti, „Poveştile Bucureştiului şi Calea Victoriei“, primul curs despre istoria oraşului realizat vreodată. Este important ca bucureştenii să cunoască istoria oraşului, să recunoască monumentele, spaţiile cele mai importante, ca să reacţioneze în cunoştinţă de cauză atunci când este în discuţie dărâmarea unui palat, a unei case memoriale, a unei zone istorice. Educaţia, cunoaşterea, dezvoltă simţul civic şi duce la implicarea directă, activă, în protejarea patrimoniului.

Doamna Filitti ne-a propus atunci să mergem în Centrul Vechi şi să povestească acolo despre zona comercială a vechiului Bucureşti. Aceasta a fost prima plimbare prin Bucureşti, în 2008, cu un public de 25-30 de persoane şi un istoric pasionat. De atunci, am dezvoltat, împreună cu istoricul Anita Sterea, peste 12 trasee, diverse plimbări culturale în Bucureştiul istoric, care încep, în fiecare an, la final de martie şi se termină în noiembrie.

Cum vi se pare că au mers lucrurile în aceşti ani de activitate din punct de vedere al educaţiei, al culturii?

Cu siguranţă încep să se întâmple şi lucruri bune în educaţie şi în domeniul cultural. Este încurajator că în Bucureşti şi în oraşele mari din ţară există multe evenimente culturale, asociaţii active, teatre independente, festivaluri de muzică etc. Acestea sunt gândite pentru toate gusturile şi toate categoriile de public, ceea ce mi se pare minunat. Sunt foarte multe direcţii, multe nuclee, spre deosebire de cultura din comunism, şi acest lucru este normal, pentru că societatea, lumea în care trăim e fragmentată. Domnul Vintilă Mihăilescu, antropolog, ne povestea la o conferinţă la fundaţie că, împreună cu studenţii lui, a analizat viaţa culturală a oraşului Bucureşti, în comparaţie cu cea a Berlinului, şi au ajuns la concluzia că suntem extrem de dinamici şi creativi, chiar şi în lipsa mijloacelor materiale consistente, mai ales în zona culturii alternative. Asta se întâmplă în condiţiile în care ne tot plângem că nu mai sunt bani sau că lumea este blazată şi se uită doar la televizor! Ceea ce nu este adevărat. Bani există tot timpul, însă deseori sunt prost gestionaţi. În mod neaşteptat, uneori această lipsă de fonduri face oamenii foarte creativi. Rigiditatea sistemului de stat, care nu e doar un fenomen local, îi forţează pe oameni să găsească soluţii ca să se exprime, să comunice un mesaj. Şi publicul selectează, publicul este foarte curios şi deschis, dinamic.

Noi existăm datorită publicului. Sunt oameni care vin la cursurile noastre de ani de zile. Suntem deja prieteni, avem mii de oameni care au făcut cursuri la noi. Avem cursanţi de toate vârstele, doamne din corporaţii care vin cu mamele sau fiicele lor la cursuri, tineri, şi lucrurile funcţionează foarte bine, grupele cu persoane de toate vârstele au o dinamică extraordinară. Cursurile sunt interactive, e interesant să vezi cum îşi transmit informaţii oameni din generaţii sau zone profesionale diferite – doctori, avocaţi, publicitari, contabili, ingineri, freelanceri, artişti etc. Apare un schimb de idei extrem de fertil, nu numai între profesori şi „discipoli“, ci şi între cursanţi. Oamenii se împrietenesc, comunică, râd, se bucură de normalitate, îşi fac grupuri, revin la cursuri, la concerte. Oferta culturală din România este comparabilă cu ceea ce se întâmplă în marile capitale europene, diferenţa principală fiind, probabil, bugetele alocate de instituţiile organizatoare, de sponsori şi de stat în anumite cazuri. Îmi amintesc că, atunci când am vizitat Parisul, acum câţiva ani, metroul era plin de superbe afişe ce anunţau expoziţiile de pictură din muzeele parizene. Sper să avem şi noi aşa ceva curând.

Nu ştiu dacă ne-am născut poeţi, dar creativi şi entuziaşti cu siguranţă suntem, foarte efervescenţi, dornici să învăţăm, iubitori de frumos şi foarte curioşi. Nu suntem stabili, nu perseverăm, nu stăm bine la capitolul conservarea valorilor, dar ne dorim să evoluăm şi mie asta mi se pare un lucru grozav. Este un prim pas. Trecerea de la o viaţă patriarhală, de la începutul secolului XX, la viaţa tumultuoasă din marile capitale ale lumii, pe care o imităm acum, este foarte bruscă. Aşa cum spunea dl Vintilă Mihăilescu, ce s-a petrecut în Occident în câteva secole, din punct de vedere social şi cultural, la noi se petrece în circa 100 de ani, deci avem de recuperat şi de asimilat multe etape. Aş spune că suntem ca prinţul din poveste, care trebuie să crească în câteva zile cât cresc alţii în câţiva ani.

Interviu preluat de pe site-ul ROMÂNIA LIBERĂ