Sandra Ecobescu, fondatoarea Fundaţiei Calea Victoriei: „Domnul Djuvara a fost dascălul ideal, etalonul după care măsurăm viitorii profesori”

Interviu realizat de Dana Mischie, preluat de pe site-ul Adevarul.ro

Sandra Ecobescu este preşedinta Fundaţiei Calea Victoriei, instituţie culturală independentă care concepe o mare varietate de cursuri şi evenimente interactive în domenii umaniste şi culturale pentru tineri şi adulţi. Într-un interviu pentru „Adevărul”, Sandra Ecobescu a povestit despre cum a ajuns să înfiinţeze fundaţia şi despre ajutorul pe care istoricul Neagu Djuvara i l-a oferit când a început să bătătorească acest drum.

În urmă cu zece ani, Sandra Ecobescu (44 de ani) organiza, împreună cu sora sa, primul curs găzduit de Fundaţia Calea Victoriei. Era susţinut de istoricul Neagu Djuvara şi se numea „Cum am trăit secolul XX”. Datorită deschiderii şi căldurii cu care Djuvara le-a întâmpinat, cele două au reuşit să ducă fundaţia în punctul în care se află astăzi, cu 50.000 de oameni care le-au trecut pragul pentru a urma cursurile.

Când vine vorba de alegerea lectorilor, etalonul, explică ea într-un interviu pentru „Adevărul”, este Neagu Djuvara. Aşa că, mai departe, Sandra a căutat bucuria de viaţă, deschiderea, normalitatea, umorul extraordinar ale istoricului şi în alţi oameni. Cel de-al doilea lector al fundaţiei avea să fie Tiberiu Soare, dirijor extrem de talentat şi de carismatic care, predând la Fundaţia Calea Victoriei, a ajuns să fie şi un foarte bun povestitor.

De asemenea, Sandra a oferit şi câteva exemple de oameni care şi-au schimbat parcursul profesional după ce au urmat un curs al fundaţiei, sau şi-au descoperit o nouă pasiune pe care au urmat-o, ulterior, cu devotament. Aşteaptă mereu noi studenţi la cursurile Fundaţiei, iar din când în când, organizează concerte de muzică clasică pentru a celebra activitatea acesteia. Pe 7 mai, la Sala Studio a Teatrului Naţional Bucureşti, vor urca pe scenă Symphactory Orchestra şi Tiberiu Soare, în concertul „I Love Ceaikovski”.

„Adevărul”: Care ţi s-a părut a fi cel mai dificil lucru odată ce ai decis să înfiinţezi Fundaţia?

Sandra Ecobescu: În momentul în care începi ceva nou – cum ar fi să mergi la facultate – în primul an totul e necunoscut. Adaptarea la nou, aşezarea lucrurilor într-o formă sau alta cere efort, e o provocare. Ce a fost mai greu era că nu ştiam încotro s-o iau. Dar asta conştientizez acum, pentru că atunci nu stăteam să mă gândesc dacă e greu sau nu, pur şi simplu mă concentram pe ceea ce aveam de rezolvat. Cea mai grea a fost, cred, schimbarea de context. Veneam dintr-o firmă de logistică unde lucrasem şapte ani. Ca rutină, acolo veneam şi deschideam calculatorul şi aveam 20-30 de mailuri, multe telefoane, zeci de oameni în subordine. Am trecut dintr-un birou unde era foarte multă agitaţie la un apartament liniştit de pe Calea Victoriei. Aici nu suna telefonul, îmi deschideam laptopul ca să îmi creez noua adresă de mail, o nouă poveste, o nouă biografie profesională.

Odată cu Fundaţia, a trebuit să încep să inventez o nouă lume, cu personaje, scopuri, reguli. Ca mulţi alţii, la început mi-am imaginat că toţi oamenii cu care colaboram bine în postul anterior mă vor susţine în continuare, vor fi interesaţi de proiectul meu. Or, evident că cei mai mulţi au dispărut din peisaj, chiar dacă la nivel declarativ erau încântaţi de noul proiect şi dispuşi să mă susţină. Aproape mi-au rămas şi m-au ajutat prietenii de suflet, bineînţeles. Când faci o schimbare atât de radicală este ca şi cum te-ai muta într-o casă nouă. Nu cunoşti vecinii, nici casa, nu cunoşti nimic. Eşti doar tu cu entuziasmul şi cu ideile tale care bâzâie în toate direcţiile. Trebuie să le pui pe hârtie – şi asta e o provocare – să îţi aduni gândurile ca să aibă sens şi să începi să primeşti mailuri, să începi să ai contacte, să descoperi cum se scrie un comunicat de presă, să începi să vezi ce parteneri media pot exista pentru un proiect cultural nou, să creezi noi relaţii, un nou „trib”, dacă vrei.

Ideea înfiinţării acestei fundaţii a pornit de la o carte de-a domnului Neagu Djuvara. Ce a însemnat marele istoric pentru tine, mai ales acum, că a dispărut dintre noi? De multe ori ne dăm seama mai clar ce a însemnat pentru noi un om, după ce nu mai e prezent.

Mi-am dat seama şi când era prezent cât de importantă a fost această întâlnire, această inspiraţie venită de la o carte. Eu cu sora mea ne-am pus ideile referitoare la ce trebuie să însemne Fundaţia Calea Victoriei pe o foaie de hârtie. Sora mea m-a întrebat ce aş vrea să facem împreună în apartamentul pe care îl avea pe Calea Victoriei, într-un bloc interbelic. Iar eu am răspuns că aş vrea ca tinerii să se poată întâlni cu oameni precum Neagu Djuvara. Aşa a început totul. Ne-am gândit ce altceva le-am putea propune, pe lângă istorie, iar ea a adăugat domenii precum „filosofia”, pentru că îi place mult, apoi „retorica”, eu am scris „pictură”, „istoria religiilor” şi „folclor”. Fiecare venea cu temele preferate din domeniile umaniste. Şi ne-am zis după: „Bine, minunate domeniile acestea, dar cine o să povestească despre ele, ce profesori o să avem?”

La capitolul istorie, era clar domnul Neagu Djuvara, iar după, au apărut şi alţi oameni pe care îi admiram mult, cum este domnul Andrei Pleşu, de exemplu, care a lansat fundaţia şi ulterior a susţinut o conferinţă despre Socrate. La prima întâlnire cu domnul Djuvara, dumnealui s-a purtat extrem de natural, entuziast chiar. A fost şi o lecţie pentru mine, despre cum să ne comportăm în orice situaţie. Un model de profesor, pentru mine, şi un model de cum ar trebui să interacţionăm cu ceilalţi nu doar în lumea culturală, ci şi în viaţa de zi cu zi.

A durat puţin până ne-am organizat şi am început cursurile, câteva luni. La 91 de ani, domnul Djuvara deschidea activitatea Fundaţiei Calea Victoriei, ţinea primul curs la noi: „Cum am trăit secolul XX”, urmat apoi de alte cursuri şi conferinţe savuroase la care au participat sute de oameni de toate vârstele.

Pe de altă parte, el este, pentru mine, un model uman, un fel de părinte spiritual. Nu sunt profesor de istorie, însă am de-a face cu lumea culturală. De exemplu, când sunt invitată la Humanitas Cişmigiu să lansez o carte, când intru în librărie, simt prezenţa lui, văd cărţile lui excepţionale. Şi mă bucur că mă aflu într-un loc în care Neagu Djuvara şi alţi oameni extraordinari pe care îi admir au scris şi au lansat cărţi, au format opinii, au inspirat oamenii deschişi către arte şi cultură, ne-au deschis mintea şi sufletul. Neagu Djuvara îmi este şi prieten. Nu mă aşteptam să poţi să legi o prietenie când e o diferenţă atât de mare de vârstă. Eu l-am abordat cu mult respect. Firea lui atât de deschisă şi caldă, m-a făcut să ţin la dumnealui foarte mult. Cumva, sentimentul a fost reciproc. Mergeam în vizită la dumnealui, îi povesteam mereu despre proiectele noastre, despre cum evoluăm, ne vizita la fundaţie.

Citeste întregul articol aici: adev.ro/p56622