Acest interviu cu Sandra Ecobescu este realizat de Adina Popescu şi publicat de Dilema Veche

Apărut în Dilema veche, nr. 749, 28 iunie – 4 iulie 2018

De unde a pornit această idee a Fundaţiei Calea Victoriei de a organiza cursuri în domenii umaniste şi artistice pentru adulţi?

Ideea fundaţiei a apărut într-o discuţie cu sora mea, Irina (care acum trăieşte în Germania), despre ce proiect am putea face pe Calea Victoriei, unde ea avea un apartament într-un bloc modernist, interbelic. Pentru că în acea perioadă citeam cărţile de istorie ale domnului Neagu Djuvara şi eram fascinată de capacitatea domniei-sale de a explica lucrurile pe înţelesul tuturor, într-o manieră foarte documentată, dar deloc complicată, punînd evenimentele în context european, a apărut ideea de a crea un spaţiu dedicat ştiinţelor umaniste şi artelor. Atît eu, cît şi sora mea am urmat educaţia din şcolile din perioada comunistă (eu eram în clasa a XI-a cînd a fost „revoluţia“) şi am resimţit această lipsă a educaţiei organizate în domeniile culturale. Altfel spus, ne-am propus să creăm un spaţiu alternativ, comparabil prin abordarea temelor cu nivelul cursurilor sau seminariilor de la facultate, dedicat unor domenii cum ar fi istoria, literatura, istoria artei, muzica, pictura, filozofia, etnologia, istoria religiilor etc. Recunosc că am fost inspirată de atmosfera efervescentă din anii ’90 de la Facultatea de Litere, unde am avut şansa să cunosc cîţiva profesori excepţionali care mi-au deschis mintea: Mircea Vasilescu, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu (care în acea vreme ţinea un curs fabulos despre literatura de sertar) şi alţii.

Adulţii au la dispoziţie – mai ales în Capitală şi în oraşele mari – multe locuri unde să îşi completeze sau să îşi cizeleze cultura, educaţia, cum ar fi muzeele, teatrele, bibliotecile, revistele culturale, numeroasele conferinţe şi manifestări culturale, concerte de toate felurile, de la jazz, rock şi pînă la muzica clasică de foarte bună calitate. Ceea ce aducem noi în plus este un sistem, o constelaţie, adică, mai precis, dacă cineva vrea să aibă cîteva repere clare într-un domeniu cum ar fi istoria religiilor, de exemplu, poate urma un curs care să îi traseze aceste direcţii foarte utile, să îi ofere o baza. La fel şi cu muzica clasică, domeniu în care lucrăm cu Tiberiu Soare, împreună cu care am organizat conferinţe, transformate ulterior în două cărţi foarte apreciate de public: Pentru ce mergem la Operă? şi Nouă poveşti muzicale, un fel de manuale prietenoase pentru melomanii care vor să afle perspectiva unui dirijor asupra unor mari compozitori, curente şi capodopere muzicale.

Care au fost cursurile iniţiale şi care sînt cursurile care au cel mai mare succes astăzi?

Primul curs de la Fundaţia Calea Victoriei a fost cel susţinut de domnul Neagu Djuvara, numit „Cum am trăit secolul XX?“, urmat de cursul „Cum să ascultăm muzică?“ al lui Tiberiu Soare. Printre lectorii nostri de la început se numără cîţiva bursieri ai Colegiului „Noua Europă“ cum ar fi Ştefan Vianu sau Mirel Bănică. La scurt timp de la lansarea fundaţiei a intrat în echipa de lectori doamna Georgeta Filitti, istoric charismatic şi foarte pasionat de poveştile Bucureştiului, de destinele unor personalităţi marcante din istoria noastră recentă. Un moment foarte important, pentru mine şi public, a fost conferinţa domnului Andrei Pleşu „Ce ştie şi ce nu ştie Socrate?“. Am pus alături personalităţi marcante ale vieţii culturale cu tineri cercetători şi artişti care să prezinte publicului de toate vîrstele diverse domenii, subiecte sau tehnici practice din domeniul artelor plastice.

Cred că unul dintre punctele forte ale fundaţiei, dincolo de calitatea cursurilor şi selecţia atentă a lectorilor, este varietatea foarte mare de domenii, care nu poate fi găsită în cadrul altor instituţii culturale sau în programa unor ONG-uri care organizează cursuri. Domeniile în care sîntem activi şi care acoperă, fiecare, unul sau mai multe cursuri/evenimente sînt: antropologie, folclor, actorie, arte plastice, istoria artei, astronomie, istoria Bucureştiului, istorie universală, design interior şi arhitectură, psihologie şi dezvoltare personală, filozofie, diplomaţie, fotografie, stil vestimentar, muzică (aici avem conferinţe şi concerte), religie şi spiritualitate, scriere creativă şi jurnalism.

Este foarte greu, în acest moment, să pot spune care sînt domeniile sau cursurile care se bucură de cel mai mult succes, pentru că publicul a ajuns să aprecieze, în timp, toate direcţiile. Pot spune că am reuşit să facem foarte populare cursuri mai dificile, „mai deştepte“, cum le spun eu, cum ar fi istoria artei, istoria religiilor, istoria culturală a Europei sau cursurile de filozofie.

Cel fel de oameni se înscriu la cursuri şi care sînt motivaţiile lor? Dar aşteptările?

Oamenii care participă la cursurile şi evenimentele noastre sînt foarte diferiţi, au vîrste cuprinse între 18 şi 60 de ani, au profesii şi preocupări foarte diverse: sînt avocaţi, corporatişti, publicitari, freelancer-i, angajaţi ai instituţiilor statului, medici, profesori, psihologi, chiar şi artişti.

Ce au în comun este faptul că sînt persoane extrem de active, care se informează continuu, care au înţeles că educaţia nu se termină odată cu şcoala sau cu facultatea, şi că în societatea actuală este nevoie, poate mai mult ca niciodată, de o continuă „updatare“ a informaţiilor şi abilităţilor noastre. Ei îşi doresc să înveţe lucruri noi, să îşi consolideze cultura generală, să îşi dezvolte diverse abilităţi, dar, foarte important, doresc şi să socia-lizeze cu oameni cu interese comune, să interacţioneze cu lectori interesanţi, să aparţină unei comunităţi şi să se relaxeze.

În ce măsură astfel de cursuri pot schimba viaţa cursanţilor? Şi în ce măsură rămîn doar un hobby?

Cred că un procent de cel puţin 30% din cursanţii noştri fac schimbări semnificative în vieţile lor, adică îşi schimbă locul de muncă, îşi dezvoltă o abilitate sau prind curaj pentru a începe o afacere pe cont propriu, îşi rezolvă probleme personale (mai ales dacă urmează cursurile susţinute de psihologi şi coaches). O altă mare parte se bucură de cursurile fundaţiei aşa cum ne bucurăm de o carte bună, de un film surprinzător, de o călătorie într-un oraş cu istorie. Avem cîteva poveşti frumoase, oameni care au urmat un master de antropologie după ce au prins gustul pentru acest subiect la cursurile noastre, tineri care au intrat la facultăţi de arte, cu sprijinul nostru, după cursurile noastre, oameni care şi-au început proiecte originale după urmarea unui curs la fundaţie (cum este cazul lui Ion şi al Danei Georgescu, care au inventat „Moara de hîrtie“ de la Comana), oameni care ne-au spus că se simt la noi ca într-o oază de normalitate şi care se bucură că existăm. Mie nu îmi place cuvîntul hobby, are un sens peiorativ, ca şi cum eu aş spune că hobby-ul meu este să merg la concerte de muzică clasică, cînd de fapt este ceva care mă pasionează, mă transformă, mă defineşte ca individ.

Aşa cum aţi spus, în general, educaţia românilor şi procesul de învăţare se termină, din păcate, după cei 12 ani de şcoală, eventual după facultate. Avem nevoie de o educaţie continuă? Cum se poate realiza ea?

Educaţia continuă este utilă şi necesară pentru orice persoană care doreşte să se bucure de fiecare zi, dincolo de satisfacerea nevoilor primare. Altfel spus, eu cred că arta şi umanioarele chiar ne fac viaţa mai frumoasă, chiar ne rafinează simţurile, ne oferă metode diverse şi sofisticate de degustare a realităţii. Această bucurie este foarte vizibilă la concerte, de exemplu, cînd chipurile oamenilor sînt transfigurate, încep să zîmbească, chiar să plîngă de bucurie. Cred că acesta este rolul artei, să treacă dincolo de cotidian, să reinterpreteze realitatea şi să ne îmbogăţească experienţa vieţii. După cum spuneam, există numeroase forme prin care putem să ne continuăm educaţia, Internetul oferă, la rîndul lui, enorm de multe materiale pentru cei care nu au acces, poate, la evenimente numeroase, cum se întîmplă în Bucureşti. Eu, de exemplu, m-am apucat la 44 de ani de Masterul de Studii Vizuale şi Societate, din cadrul masterului de antropologie de la SNSPA, coordonat de Vintilă Mihăilescu, un profesor şi un om excepţional. Este o experienţă extraordinară să te întorci la şcoală după mai mult de douăzeci de ani.

În ce măsură procesul de învăţare este mai dificil la adult decît la copil?

Nu cred că procesul de învăţare este mai dificil la adulţi, în cazul educaţiei continue, adultul alege ce vrea să înveţe, în cazul copiilor, este o programă prestabilită, deseori neinspirată şi încărcată cu excesiv de multă matematică, pe care 80% din absolvenţii de şcoală nu o vor folosi niciodată. În cazul fundaţiei, asistăm la o seriozitate a adulţilor în a urma cursurile alese care ne impresionează şi ne inspiră să mergem mai departe. Neagu Djuvara, pe care l-am cunoscut cînd avea peste 90 de ani, încă învăţa lucruri noi, citea cu bucurie, venea la cursurile noastre, deci vîrsta poate fi doar un pretext pentru cei care nu vor să facă eforturi şi se complac în lene, duşmanul nostru principal.

Ce fel de relaţie se creează între cursanţi şi lectori?

Relaţia dintre lectorii noştri şi cursanţi este mai democratică decît cea din şcoală, de aceea făceam comparaţia cu seminariile de la facultate. Punem mult accent pe interactivitate şi dialog. Mulţi lectori sînt foarte iubiţi de cursanţi, devin un fel de mentori pentru ei şi îi susţin şi dincolo de limitele unui curs, comunică în continuare. Contează foarte mult, dincolo de pregătirea unui lector în domeniul abordat, generozitatea profesorului, deschiderea către cursanţi, dorinţa de a împărtăşi, charisma, bucuria de a preda. Dacă există această bucurie, această pasiune pentru domeniul sau subiectul prezentat, transferul de informaţie se face pe nesimţite, ca într-o vrajă bună.

a consemnat Adina POPESCU

Foto: flickr