Sebastian Grama, profesor de retorică la Universitatea din Bucureşti, vă propune o discuţie despre felul în care ne exprimăm iubirea. Fie că o facem în scris, fie că o facem faţă în faţă, prin viu grai, anumite elemente sunt constante. Uneori, dincolo de ceea ce ţine de noi înşine, putem constata cu mirare că repetăm vorbe demult spuse, că ne supunem unui canon – exact în momentele în care ni se pare că suntem mai personali, mai originali, că procedăm în virtutea unei trăiri ce ne aparţine în exclusivitate.

Aceste involuntare şi inevitabile repetiţii urmează a fi examinate împreună cu logica strângându-le sub rigoarea unor structuri enervant (şi, dacă este vorba despre alţii, amuzant) de obiective.

La urmă, poate că vom fi aflat ceva despre noi, despre copiii noştri (care ascund, iritaţi ori simulând inocenţa, un bileţel pe care toată lumea l-a observat), precum şi despre cei care ne fac onoarea de a ne adresa cuvinte – fireşte – secrete.