Aceste ateliere au ca obiect o incursiune în istoria picturii (secolele XV-XVIII) din perspectiva reflectării, reprezentării sau a configurării ei în raport cu celelalte arte. Asemenea transferuri, greu de sesizat adeseori, sunt justificate de una dintre dogmele teoriei clasice – cea a artelor surori. De-a lungul celor patru prezentări, abundent documentate vizual, va fi mijlocită întâlnirea cu artişti de primă linie (Tiţian, Caravaggio, Giovanni Pannini, Johannes Vermeer, Diego Velásquez sau Rembrandt van Rijn) dar şi cu alţii mai puţin cunoscuţi.

1. Arhitectura în pictură

Primul atelier este dedicat reprezentării arhitecturii. O dată cu Renaşterea italiană, fundalul arhitectural poate determina caracterul imaginii. Spre exemplu, în funcţie de elementele arhitecturale înfăţişate, tabloul poate evolua într-un registru grav („scena tragică”, constituită din temple, coloane, fragmente antice) sau, dimpotrivă, burlesc („scena comică”, comună sau „modernă” din punct de vedere arhitectural). De asemenea, din cadrul arhitectonic al tabloului poate fi izolat câte un element şi transformat în „protagonistul” imaginii – de pildă ruina, care comportă anumite semnificaţii escatologice, punând în joc, de asemenea, şi o retorică a tranzitivităţii.

2.  Culorile muzicii

Muzica şi pictura se regăsesc într-un domeniu de referinţă comun. Ambele compun „tablouri”, manevrând tonuri, nuanţe, game, cromatisme sau (diz)armonii. Dincolo de această identitate structurală, o amplă iconografie aşează muzica lumii în felurite categorii tematice: sacră (muzica îngerilor), seculară (scene de gen, naturi moarte cu instrumente muzicale, portrete de muzicieni), mitologică (Apollo, concertul muzelor), alegorică (reprezentarea simţurilor) etc. Incursiunea în ansamblul semnificaţiilor unei asemenea reprezentări picturale reprezintă miza celui de-al doilea atelier.

3. Auto-reflectarea: pictura în pictură

Al treilea atelier urmăreşte una dintre cele mai interesante strategii ale picturii modernităţii timpurii: auto-referenţialitatea. Între secolele XV-XVIII, „pictarea picturii” se desfăşoară într-un registru cuprinzător, pornind de la autoportret şi reprezentarea atelierului, trecând prin alegorii şi mituri fondatoare (originea picturii, Zeus pictând fluturii, Sfântul Luca pictând-o pe Fecioara Maria) şi ajungând la ample (şi subtile) imagini-catalog, reprezentând colecţii sau spaţii expoziţionale imaginare.

4. Ut pictura poesis – literaturitatea picturii

În fine, ultimul atelier aduce în discuţie relaţia dintre pictură şi literatură, sintetizată de dictonul horaţian Ut pictura poesis: „pictura este asemenea poeziei”, adică o „elocinţă mută”. Prezentarea nu vizează subiectul literar al unui tablou, ci modalităţile prin care pictura însăşi împrumută reguli sau structuri discursive, fie că vorbim de retorică şi teatralitate în pictura barocului italian, de aplicarea poeticii antice (Aristotel, Horatiu) în teoretizarea picturii franceze clasice sau de camuflarea unor teme sau genuri antice (satira spre exemplu) în tablourile flamande ale secolelor XVI-XVII.