Ne plac artele. În cursurile pe care le ţin, observ un comportament care este general. Toţi oamenii, într-un fel sau altul, sunt interesaţi de arte. Unora le place pictura, teatrul, literatura. Altora le place muzica, poezia, dansul. Exemplele pot continua la nesfârşit.

Este absolut interesant faptul că, în general, oamenii au nevoie de artă. Chiar şi atunci când nu conştientizează acest lucru. O lungă perioadă de timp mi-am pus o întrebare la care nu găseam un răspuns relevant. De ce-mi place pictura? Bineînţeles ca avem răspunsuri de genul – îmi place culoarea, îmi place desenul, îmi place compoziţia etc. Răspunsurile erau incomplete, cumva forţate. Rezolvarea am găsit-o într-unul din interviurile domnului Sergiu Celibidache, care explica simplu – “artele sunt demersul spre Libertate”. Culoarea, desenul, compoziţia, muzica, literatura sunt doar nişte instrumente (sunt arte) care duc la Libertate. Duc la Artă!

În felul acesta am înţeles diferenţa dintre arte si Artă. Artele sunt cârligul cu care suntem atraşi în spaţiul numit Libertate – care de fapt este Arta în sine. Vine întrebarea logică. De ce suntem atât de interesaţi de Libertate? Pentru unii dintre cititori întrebarea este redundantă.  Este evident de ce vrem  Libertatea. Pentru a trăi, pentru a exista, pentru a fiinţa, pentru a ne împlini. Arta / Libertatea, în acest registru de discuţie,  devine o stare de spirit. Mărturiile martirilor din închisorile comuniste ne-au arătat că libertatea poate fi  înţeleasă dincolo de spaţiul în care te afli. Oricare ar fi constrângerile fizice Libertatea se generează la nivel personal de simţire interioară. O istorisire care m-a marcat este a unui supravieţuitor al lagărului de la Auschwitz. Este vorba despre domnul Victor Frankl care poveseşte că într-o dimineaţă, după eforturi si suferinţe inumane, a observat soarele răsărind. În toată tragedia în care trăia acest răsărit de soare i-a fost de ajuns ca să se bucure de faptul că respira. Acest răsărit  i-a fost suficient să se bucure  de viaţa pe care o avea. Să faci rai din ce ai!

Adam, în spaţiul paradisiac, este complet liber, nu are cu adevărat  niciun fel de constrângere. Până şi din fructul interzis îi este permis să guste. Dumnezeu îi lasă inclusiv această libertate. Cineva spunea că, de fapt, artele sunt expresia umană către rai. Astfel, fiecare gest artistic poate fi considerat un exerciţiu orientat spre paradis, spre libertate.

Creaţia este apanajul artistului. Nu se poate vorbi despre creaţie fără să luăm în discuţie creatorul.  Dar fiecare creator, fiecare om este în fond  influenţat de cei care i-au fost sau îi sunt profesori, formatori, maeştri. Tot ce stă la baza dezvoltării umane este mimetismul. Aşadar, învăţăm unii de la ceilalţi, formându-ne unii pe ceilalţi creatori. Creatori care-şi desăvârşesc opera personală – propria viaţă. Aceasta este Arta cea mare, arta de a trăi fiecare secundă în forma ei desăvârşită, arta de a simţi fiecare emoţie în forma ei maximă, arta  de a te bucura de fiecare gest în forma sa cea mai expresivă.

De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Unul dintre celebrele tablouri ale lui Paul Gauguin aduce în titlu aceste întrebări existenţiale. Eu cred că principala noastră menire este să ne creăm propria noastră viaţă  în sens de Artă – acest spaţiu / timp numit viaţă,  poate fi înţeles ca o punte spre transcendent.  Ca orice artist, omul foloseşte anumite instrumete, anumite pârghii, anumite suporturi  pentru a-şi desăvârşi lucrarea.

Dacă pentru un pictor instrumentele sunt culoarea, pensulele, pânza  pentru artistul-om instrumentele sunt  gândurile, cuvintele, gesturile. Folosind acestea, omul-artist îşi crează opera. Propria viaţă ca formă de Artă.  Astfel poate ajunge  în acel spaţiu în care este complet liber. În acel spaţiu în care ştie că nu mai are  nevoie de nimic în plus sau în minus, pentru că este  în locul în care se simte împlinit.

Acum poate că se înţelege mai uşor de ce uneori oamenii avînd, deţinînd foarte multe resurse materiale sunt totuşi nefericiţi. Au trecut de acel punct de echilibru în care ar fi putut să se simtă împliniţi. Acum au prea mult si pentru a ajunge acolo, în acel spaţiu curat, clar,  echilibrat, este nevoie sa piardă.

Vechile poveşti ale lumii spun despre cum pot fi descoperite comori – comori la propriu. Întotdeuna, eroul îşi găseşte comoara după ce face o călătorie. O călătorie în care, de altfel, eroul poveştii se formează pentru a înţelege lumea, pentru a putea folosi comoara – această comoară care nu se găseşte niciodată departe de erou. Însă, în prima fază, personajul  nu poate vedea această comoară – nu are ochiul format pentru a o vedea. Aşadar, întotdeauna  pleacă de acasă în căutarea a ceea ce visase.  Ajuns la destinaţia visului său (de obicei  visul se repetă de trei ori), personajul întâlneşte pe cineva  căruia  îi povesteşte despre comoara căutată.

Suntem suma întâlnirilor de care am avut parte – spunea Andrei Pleşu. De obicei cel cu care se întâlneşte îi spune că în acel loc nu-i nici-o comoară, că la fel a visat şi el că va găsi o comoară dar într-un alt loc. Acest loc este chiar în locul de baştină al eroului nostru, care înţelege că tot ce-i trebuie şi are nevoie se găseşte chiar la el acasă. Una dintre cel mai frumoase poveşti de acest gen este Povestea rabinului Eisik din Cracovia. Rabinul, plecat din Polonia şi ajuns la Praga, află din gura unui străin că la el în casă după sobă se află comoara pe care o visase. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la versurile stănesciene – Iar îngerul tăcea, trecea / Prin soba din odaia mea. Ce este absolut extraordinar din punctul meu de vedere, este intervenţia străinului, care se dovedeşte absolut necesară pentru a afla locul în care este comoara.

Ca trainer, m-a marcat mereu comparaţia dintre ce se întâmplă în natură şi se ce se petrece în relaţiile inter-umane. Ştim că pentru ca un pom  să devină mai roditor  este nevoie să fie altoit. Tot la fel, pomii mai sunt altoiţi pentru a li se îndrepta sau înfrumuseţa coroana sau pentru a li se adapta rădăcina la diferite tipuri de sol. Prin altoire se pot transforma pomi fructiferi în combinaţii minunate şi nebănuite.  E de reţinut că altoiul  întotdeuna se face din exterior – profetul e din altă ţară. Uimitor, observăm că şi în relaţiile umane lucrurile stau la fel. Este nevoie de cineva din exterior, de un străin pentru ca minunile să se întâmple.

Accesul nostru la arta de a fi liber este neîngrădit însă, la fel ca  în natură, uneori trebuie un altoi – este nevoie de intervenţia unui străin. Înţelegerea  vieţii  şi a comorii libertăţii cu care suntem dăruiţi depinde uneori de prezenţa şi intervenţia altoiului, a unui ins venit din extern.

Arta poate fi curativă. Se tot discută despre terapia prin artă. Mi-ar fi greu să dezvolt acest subiect – un lucru însă îl ştiu sigur. Că oamenii formează oameni şi că de fiecare dată când demersul acesta este orientat spre una din formele de artă, cumva, se ajunge la libertatea de a fi. În felul acesta, actul artistic în comunitate devine firesc şi normal. Îmi dau seama că de fapt arta este viaţă din simplu fapt că arta întotdeauna se adresează cuiva, este un mesaj, o comunicare către cineva. Iar acest lucru nu poate fi făcut decât punând viaţă în ceea ce faci în sens de artă. Mai cred că actul artistic în sine este o activitate de leadership.

Ce face un lider?  El dă exemplu. Un lider nu poate fi îngradit decât în plan fizic, în spirit el este absolut liber.  Tot aşa şi artistul – arată cum, ce, de ce dând exemple de trăire. Însă nu poate face acest lucru fără să fie liber în spirit. Fără să fie liber în interior.

Ne plac artele pentru ca ele sunt expresia a ceea ce înseamnă libertatea interioară. Momentele de trăire şi linişte intensă  pe care  ni le dau expresiile artelor sunt de fapt ilustraţii a ceea ce ar putea fi viaţa noastră. Dar ele, artele, nu sunt în sine ceea ce înseamnă Arta deplină. Aceasta Arta cu “A” mare este legată de viaţă. Unii dintre semeni, renunţă să mai caute să-şi creeze viaţa în sens de Artă. Trăiesc de pe azi pe mâine considerând că nu se poate mai bine, că nu se poate mai mult. Altoiul nu vine sau nu funcţionează. Astfel, aceştia renunţă la a mai crede că se poate face ceva. Devin pentru ei înşişi o povară, o oprelişte.  Nu ţi-e e îngăduit să fii povară pentru nimeni spunea Bartolmeu Anania. Aş completa cu smerenie:  nici măcar pentru tine. Aşadar, caută să trăieşti, să afli, să simţi până la împlinire. Fă Arta cea mare din aceasta călătorie numită Viaţă. Fii artistul propriei tale vieţi.

Una dintre  presupoziţiie de programare neuro lingvistică  spune că avem în preajmă toate ingredientele, resursele sau oamenii  de care  e nevoie pentru a reuşi tot ce ne dorim. Prin acestă lege de gândire, în fond, se subliniază faptul că fiecare dintre noi avem tot ce ne trebuie pentru ca să fim.

Fiecare dintre noi avem libertatea de a alege să facem din viaţa noastră Artă.

Alin Comşa, trainer cu experienta de peste 12 ani si lector la Fundatia Calea Victoriei

Bucuresti, 12 iunie, 2015