La început a fost relaţia, nu individul. Iar relaţiile individului uman nu erau doar cu alţi indivizi umani, ci şi cu natura, cu animalele, cu obiectele şi, bineînţeles, cu duhurile. Apoi, acestea au început să se des-facă treptat, iar omul s-a înstrăinat treptat de natură, de alte animale, ba chiar şi de el însuşi. Asistăm acum la o re-facere, electivă, a acestor „ataşamente”? Implică aceasta cu ceva şi organizaţiile şi managementul? Sunt toate acestea doar modalităţi de ataşament la Piaţă sau sunt ele de natură să schimbe însăşi natura Pieţei?

1. Intimitate şi apartenenţe

Timp de milenii şi, în unele privinţe, până relativ curând, oamenii s-au aflat într-o „intimitate” cu tot ceea ce îi înconjura: cu natura, în general, dar şi cu locul (perceput calitativ şi profund diferit de ceea ce azi numim spaţiu), cu animalele, pe care le venerau chiar şi atunci când le vânau, cu obiectele, pe care le făureau şi întreţineau, cu duhurile strămoşilor sau ale pădurii – şi, mai departe, cu divinităţi de toate felurile – şi, nu în ultimul rând, cu moartea, nu mai puţin temută, dar cu care se aflau într-o relaţie mult mai „intimă”. O lume de pericole şi conflicte, desigur, dar care alcătuia un soi de mare apartenenţă comună.

2. Despărţiri şi împărţiri

Pe măsură ce societăţile s-au diversificat şi complexificat, Lumea a pierdut din intimitatea sa, iar Omul s-a desprins de apartenenţele sale iniţiale. Se desprinde de natură, pe care începe să o domine; se desprinde de animal şi se defineşte prin opoziţie cu acesta; se desprinde de propriul corp, pentru a-şi salva ceea ce devine esenţa sa: sufletul; complementar, se desprinde de strămoşi şi duhuri, devenite magie, pentru a fi doar în preajma lui Dumnezeu – după care începe să se desprindă şi de acesta, declarând „moartea lui Dumnezeu”; nu în ultimul rând, se desprinde chiar şi de ceilalţi oameni şi de vechile lor „comunităţi” pentru a se închide tot mai mult într-un individualism devenit aspiraţie supremă.

3. Refacerea ataşamentelor?

Şi astăzi? Despărţirea de natură a dus la pierderea naturii şi la crizele ecologice; despărţirea de moarte a făcut din aceasta un obiect de servicii publice; despărţirea de corp ne-a făcut să uităm că nu avem un corp, ci suntem un corp; despărţirea de Dumnezeu ne-a făcut să ne pierdem reperele transcendentale şi să le căutăm în altă parte sau să le regăsim habotnic în religiozitate; despărţirea de ceilalţi ne-a făcut liberi, dar singuri.

La toate aceste „pierderi”, ultimele decenii au reacţionat în fel şi chip, de la revenirea religiosului sau grija îngrijorată de soarta planetei, la cultul corpului, (re)facerea comunităţilor, virtuale şi/ sau elective, etc. Chiar şi „capitalismul” şi organizaţiile sale par să-şi schimbe valorile, de la welfare spre wellbeing şi de la eficienţă şi dezvoltare economică la fericire şi dezvoltare personală. Doar moartea a rămas înstrăinată, marginalizată de noul mit de piaţă al tinereţii fără bătrâneţe…

Photo credit: Colţuri de Bucureşti