Un articol scris de Nona Rapotan, preluat de pe Bookhub.ro

Bucuria de a nu fi critic muzical

Sunt momente când mă bucur din plin că-mi pot permite să fiu subiectivă. Cu tot riscul şi cu toată experienţa din spate, dar câteodată chiar simt nevoia să fiu (un pic) subiectivă. În seara lui 4 aprilie mi-am pus pantofii roşii de lac (cu un toc ameţitor de înalt) şi am mers la Sala Radio. Pentru Irina Iordăchescu, celebra soprană a Operei Naţionale Române, pe care nu o ascultasem niciodată pe scenă, ci doar în înregistrări radio sau în transmisiuni în direct la televiziune/radio. Şi a meritat să-mi scot pantofii roşii la purtare!

După cum spune şi titlul concertului, au fost doar arii din operele marelui Verdi, cel care, aşa cum a spus Tiberiu Soare (dirijorul serii) poate fi caracterizat sintetic prin două cuvinte: nobleţe şi generozitate. De ce? Pentru că şi-a iubit cântăreţii şi vocile acestora, pentru fiecare în parte a scris partituri care să le pună calităţile în valoare, care să-i facă iubiţi de marele public, doriţi pe scenele mari de oriunde şi care să le atragă faimă şi renume. Symphactory Orchestra este într-o ascensiune continuă de la un concert la altul, o orchestră formată din oameni tineri, dedicaţi şi iubitori ai scenei lirice şi simfonice, condusă cu măiestrie de Monica Cristiana Bălăşoiu, iar Tiberiu Soare a ştiut să-i strunească componenţii şi să le dea acea notă de tot unitar atât de necesară unei partituri clasice.

Sala Radio a fost plină ochi cu oameni veniţi special să-i asculte pe cei trei solişti ai serii: soprana Irina Iordăchescu, baritonul Ionuţ Pascu şi tenorul Hector Lopez. Pentru fiecare în parte au fost alese partituri care să le pună vocile şi personalităţile în valoare, partituri nu neapărat foarte cântate pe marile scene de oriunde, dar bucăţi muzicale care au cerut forţă, tehnică şi multă măiestrie vocală. Hector Lopez şi-a arătat cu adevărat valoarea abia în partea a doua a concertului, când s-a simţit în elementul său, mă gândesc mai ales la „Ah! sì, ben mio coll’essere” din Trubadurul şi la terţetul din final – „Di geloso amor sprezatto”, aceeaşi operă, când a ţinut isonul Irinei Iordăchescu cu brio, dar a şi ştiut să intre în scenă venind dinspre culise, unde cântase prima parte a partiturii dedicată lui. Ionuţ Pascu, în schimb, a intrat în starea de graţie atât de necesară scenei încă din prima parte a concertului, cântând pasional, dar şi cu forţă atât „Cortigiani, vil razza dannata” din Rigoletto, dar şi în duet cu soprana serii în „Madamigella Valery” din Traviata. Şi Ionuţ Pascu şi Hector Lopez au experienţa scenei, se vede din orice mişcare, au ştiinţa intrării în relaţie cu publicul încă din primele momente, dar au dovedit că ştiu şi să comunice între ei, direct şi fără prea multe artificii.

Am lăsat intenţionat la urmă să vorbesc despre Irina Iordăchescu. Elegantă, impresionantă prin atitudine, a intrat pe scenă gata să cucerească şi pe ultimul spectator din sală, pe cel mai sceptic sau pe cel mai critic. Cu o rochie din două piese, fusta albastră şi corsetul negru, Irina a atras publicul de partea ei încă de la „Ave Maria” din Otello. O bucată muzicală mai scurtă, dar suficient de bine scrisă ca să-i poate evidenţia tehnica vocală şi particularităţile vocale. În schimb, în partea a doua concertului, la „Pace, pace, mio Dio!” din Forţa Destinului ei bine, a luat publicul cu ea pe scenă, metaforic vorbind. Şi a fost o decizie înţeleaptă să lase acest moment pentru partea a doua a concertului, când vocea era deja încălzită şi publicul pregătit să intre într-o altă dimensiune, odată cu cei de pe scenă.

Când a ajuns la „Ma chi giunge?” nimeni nu mai respira, iar ea cu un simplu gest cu mâna ne-a luat pe scenă şi ne-a făcut să rostim odată cu ea „Maledizione! Maledizione! Maledizione!”. Şi, recunosc, mi-au dat lacrimile! Ropotele de aplauze şi mulţimea de „Bravo!” strigate din sală au ţinut loc de orice altă trecere spre următorul moment al serii. Să nu uit, nota de dramatism a fost accentuată şi de faptul că în partea a doua a spectacolului soprana şi-a schimbat fusta cu una neagră, cu trenă, dând întregii ţinute o notă de şi mai mare sobrietate. Revenirea Irinei Iordăchescu pe scenă a fost aşteptată şi încurajată chiar, sala uitând să mai tuşească/foiască/respire la ultimele două partituri. Efectiv, la terţetul care a ţinut loc de bis publicul înţepenise, era un singur corp care căuta să-şi regleze respiraţia în funcţie de cântul celor de pe scenă. Iar Tiberiu Soare a ştiut să le dea suficientă libertate celor trei solişti, deşi uneori a părut că le imprimă prea mult din personalitatea sa, dar doar a părut. De altfel, cei patru muşchetari ai serii se cunosc de ani de zile, au lucrat împreună pe vremea când toţi activau la Opera Naţională Română şi s-au susţinut reciproc de-a lungul serii, dându-şi valoare unul altuia.

Una peste alta, un concert cu adevărat aniversar, Fundaţia Calea Victoriei deschizând seria evenimentelor prin care-şi celebrează cei zece ani de activitate culturală în cel mai frumos mod posibil. La mulţi ani, Calea Victoriei!

Photo credits: Miluţă Flueraş