Bucureştii sunt o expresie desăvârşită a coabitării dintre variate şi nebănuite contraste. Putem sublinia că această realitate este singura constantă istorică a unei aşezări aglomerate care s-a adunat cu greu şi în mare grabă; aşezare care se chinuie încă să-şi fabrice o personalitate. Dar toate bucăţile constitutive, aflate într-o diversitate incompatibilă cu uniformitatea atât de dorită, distrug efortul de cosmopolitizare coordonat de o minoritate urbană.

Centrele aglomerate care au eşuat lamentabil în astfel de eforturi certifică faptul că centrul lor elitist subţire şi fragil a fost întotdeauna şantajat de periferia majoritară care în final i-a impus modelul formator. Acest segment al spaţiului periferic, care se confruntă cu un model cultural opus, confruntarea violentă şi definitivă dintre modern şi primitiv, este foarte interesantă în cadrul Bucureştiului, întrucât este un caz în care periferia a învins. A învins ajutată de impresionantul fond acultural peste care s-au aruncat de-a valma tipare şi modele împrumutate contextual, refuzându-se procesul transformărilor graduale. S-a considerat ca mult mai acceptabilă coabitarea: între lux şi mizerie, între oameni şi câini, între colibe şi palate; între burghez şi cerşetor sau ţiganul despuiat; între noroi sau praf şi îmbrăcămintea elegantă, etc.

Prezentul demers abordează istoria Bucureştiului, în comparaţii contemporane pe măsură, din perspectiva coabitărilor amintite. Acestea la rândul lor sunt rezultanta finală a raporturilor adesea incompatibile dintre modern şi primitiv.

Pentru a construi acest demers am abordat întreaga succesiune de surse istorice posibile care acoperă perioada secolelor XIX şi XX, trecând desigur în subsidiar şi perioadele istorice anterioare. Studiul este compartimentat în două mari corpusuri: oraşul şi oamenii.