Înainte de a fascina renaşterea şi modernitatea europeană, tema labirintului a reprezentat una dintre temele recurente ale imaginarului angajat de discursul teologiei creştine. De la antichitatea târzie până la finalul evului mediu, imaginea labirintului a fost pusă în circulaţie ca pentru a sugera asumarea efortului ascensional şi unificativ al întâlnirii cu Dumnezeu.

De asemenea, ea a fost folosită şi pentru a indica modul în care trebuie gândită relaţia cu un Dumnezeu care se revelează în ascunderea sa şi se retrage în chiar momentul arătării sale. În conferinţa pe care Andrei Găitănaru o propune, va fi schiţat modul în care tema labirintului a ajuns să conteze atât de mult pentru imaginarul lumii creştine încât nu doar că a devenit simbol predominant al catedralelor occidentale, ci a influenţat şi receptările ulterioare ale cesteia în imaginarul european.

Sebastian Grama crede ca să prezinţi “simplu şi direct” o conferinţă despre labirint este ca şi cum ai spune: “Această propoziţie este în limba chineză”. Ori, pentru a ne exprima ideea şi mai clar, este ca şi cum ai spera că poţi convinge pe cineva să asculte un concert de Bach fluierându-i (drept exemplu) o piesă de muzică uşoară.

Miza conferinţei este – tocmai – să arătăm că nu doar domeniile cunoscute şi îndeobşte recunoscute drept “complicate” (filosofie, teologie, retorică, arte…) sunt străbătute de labirinturi. Să arătăm că şi “imediatul” ascunde coridoare înnodate, bucle şi despărţituri neaşteptate. Includem în “imediat” sexul, bucătăria, moda vestimentară, ba chiar şi felul de a ne raporta la propriul corp.

Cu alte cuvinte, civilizaţia începe cu complicarea. Dacă admitem că între un animal mort şi o raţă cu portocale gătită la Paris există o diferenţă, atunci trebuie să admitem şi că labirintul face parte din structura civilizaţiei. Iată ceea ce ne propunem să arătăm.