Subiectivis(me) baroce

un articol scris de Nona Rapotan, publicat de Bookhub.ro

Copilăria târzie mi-a fost însoţită de imaginile albumelor de artă dedicate barocului şi care ne erau prezentate ca aparţinând dezmăţului, risipei şi decadenţei imperialismului, iar printre acestea se strecura fugitiv şi un Alhambra. Ce să mai înţelegi din acest amestec unic de înflorituri în piatră şi în sunete, deopotrivă? Aşa că…. câţiva ani am crezut că tot ce ţine de baroc trebuie ignorat, în cel mai bun caz. De-clicul s-a produs într-o zi, când mi-am dat seama că n-am cum ignora frumuseţea unei muzici care merita oricând readusă în prim-planul auditiv al unor zile şi aşa terne şi pline de sordidul unui regim politic din ce în ce mai aberant.

Despre concertul din 14 septembrie de la Sala Radio, susţinut de o orchestră pe cât de tânără, pe atât de plină de bucurie a cântului, orchestră însoţită în periplul muzical de doi oameni minunaţi şi profesionişti până peste poate – soprana Rodica Vică şi dirijorul Gabriel Bebeşelea – nu am să spun prea multe. Şi, oricum, totul a fost la superlativ. Dar oamenii scenei, cei care s-au urcat pe scândura Sălii Radio ca să ne ducă înapoi în timp la curţile marilor case regale ale Europei, au făcut mai mult decât să ne (în)cânte: ne-au adus bucuria în esenţa ei, ceea ce nu e puţin lucru!

Când îl vedeam pe Gabriel Bebeşelea cum se avânta la propriu spre orchestră, cu o nestăvilită plăcere traductibilă în cele mai puţin perceptibile gesturi, am realizat că raţiunea de a fi a muzicii în asta constă: în bucurie pură. Pe de altă parte, când pasul ferm şi grăbit al Rodicăi Vică spre microfon se făcea auzit în sală, ştiai deja că vei auzi o interpretare pe cât de profesionistă, pe atât de personală a unor arii celebre pentru mulţi din sală, auzite pe diferite coloane sonore ale unor filme celebre, sau în alte formule concertistice. Şi a fost la mare înălţime Rodica Vică; am apreciat la ea maturitatea şi abordarea actului scenic într-o manieră personală, ceea ce denotă multă stăpânire de sine şi multă muncă.

M-am bucurat şi de faptul că în sală erau mulţi, mulţi tineri. În dreapta mea au stat două tinere, care iniţial trimiteau mesaje pe facebook, după care au abandonat tehnologia şi s-au lăsat cuprinse de vraja sunetelor; în stânga mea a stat o tânără aspirantă la rolul de reporter de evenimente culturale, care nu prea ştia ce e cu muzica barocă, dar căreia i-a plăcut ceea ce a auzit, ba a mai căpătat şi informaţii suplimentare de la însoţitorul ei cu privire la Farinelli et comp. Apropo de Farinelli, un mare „BRAVO!” pentru modul cum a fost alcătuit programul serii, chiar dacă n-aveai habar despre ce înseamnă muzica barocă sau cum ar trebui să sune aceasta, la sfârşitul concertului efectul a fost să mergi acasă şi să te pui pe căutat în arhivele de sunete, iar  Gabriel Bebeşelea a reuşit să detalieze succint şi la obiect istoriile bucăţilor muzicale.

Fundaţia Calea Victoriei nu e la prima ispravă de acest gen şi mă bucur enorm de faptul că există deja tradiţie şi continuitate în acest sens. Puţini mai dau atenţie în ziua de astăzi educaţiei muzicale, iar dacă aceasta se face, de multe ori e trunchiată sau incompletă. Sandra Ecobescu şi echipa ei (apropo, chiar s-a simţit că sunt o echipă – erau peste tot şi oriunde oamenii ăştia frumoşi!) fac ceea ce multora li se pare inutil sau imposibil: educaţie! Iar pentru asta un simplu „Bravo!” nu e suficient.

Pentru mine a fost primul concert la Sala Radio din această toamnă. Se anunţă un anotimp al sunetelor splendid.