Un trufaş surplus de spirit critic a făcut ca, toată copilăria mea, şi chiar mai târziu, să strâmb din nas la filmele vechi. Cele filmate în cinemascop (în ecran lat adică, pe vremea aceea nu-i cunoşteam denumirea tehnică) îmi păreau deja trecute, iar despre cele alb-negru, ce să mai vorbim, erau pur şi simplu inacceptabile. Ca nişte maşinuţe de lemn (pe-atunci, în vogă erau cele de fier), private cu desăvârşire de accesorii sau teleghidaj.

Ca s-o spunem pe şleau, erau vremurile în care Terminator,  Rambo şi Soldat universal erau cele mai înalte produse artistice la care un puşti de 10-12 ani putea aspira. Bruce Lee era treptat pus în umbră de Jackie Chan, apăruseră primele filme din Războiul stelelor, iar TVR1 începuse să difuzeze, în cadrul emisiunii Ştiinţă şi imaginaţie, serialele Captain Power and the Soldiers of the Future şi deja celebrul Star Trek.

Eram în căutare de nou, de recent, epuizasem demult stocul de VHS-uri disponibil la centrul de închiriat din cartier. Nişte ani buni, practic nimic din starea de fapt a lucrurilor nu s-a schimbat în vreun fel. Dacă într-o bună zi am fost dispus să contemplu perspectiva de a explora şi nebulosul trecut cinematografic, e pentru motive care, se-nţelege, n-au de-a face cu arta.

Intrasem în adolescenţă. Moment de grea cumpănă, în care începusem să înţeleg că femininul, de care deveneam tot mai conştient, era, din motive imposibil de lămurit pentru mine, sensibil la ceea ce, aveam să aflu, se numea filmele clasice. Ceva din ciudata lui construcţie îl predispunea să pufăie la filme cu karate (nici până în ziua de azi nu ştiu vreo femeie care să se fi entuziasmat la American Ninja 5) şi să facă ochii mari la Breakfast at Tiffany’s.

Aşa se face că aproape fără ştirea mea, şi cu o viteză cel puţin neobişnuită, preferinţele mele cinematografice au început să includă titluri a căror evocare, socoteam eu, urmau să-mi procure un important capital de admiraţie din partea sexului frumos. Timpuri moderne, La Règle du Jeu, Citizen Kane, Umberto D, La Strada, À bout de souffle, Les 400 coups, Persona, Viridiana, Portocala mecanică, altădată înşiruiri de cuvinte fără sens, erau acum oportunităţi de a furniza urechilor feminine denumiri în măsură să le trezească interesul.  Ar însemna să uzez de o răsturnare prea facilă dacă aş spune că eforturile mele au rămas cu totul fără efect. De niscaiva bătăi de pleoape tot am avut parte, iar asta li se datorează într-o bună măsură lui Fellini, lui Bergman şi lui Rohmer. Din păcate, n-au trăit îndeajuns ca să devină pe deplin conştienţi de amploarea influenţei operelor lor asupra existenţei mele juvenile.

După destule vizionări însă, şi tot atâtea reflecţii, am avut parte şi de o supriză mai reală. Departe de a-mi furniza succesul scontat, frecventarea filmelor clasice îmi procura ceva neprevăzut. Contactul cu istoria filmului, dincolo de aventurarea în lumi trecute, dincolo de cunoaşterea altor locuri şi altor oameni, îmi punea sub ochi o situaţie nouă, aceea de a face cunoştinţă cu propria persoană. Renunţam treptat la a mai aspira să devin un Rambo fără milă pentru un rol cu mult mai modest, dar mai profitabil pe termen lung, acela de a fi Vlad Trandafir.

imagine: http://media-1.web.britannica.com/eb-media/25/90625-004-C0B931E4.jpg