Valentin Boboc este fotograf şi lector al Fundatiei Calea Victoriei din 2014, pentru cursul Fotografie urbana pentru incepatori. Dacă tocmai ai ajuns la fundaţie şi observi că-n urma ta urcă treptele în spirală un om cu o cască de motociclist pe cap, să ştii că nu-i vorba de o invazie extraterestră, ci de Valentin care vine să-şi susţină cursul. Cu entuziasm şi caldură, pentru că, aşa cum vei afla, pentru el transmiterea cunoştinţelor şi a informaţiilor pe care s-a străduit să le acumuleze pe vremea când internetul nu-ţi punea totul pe tavă, e ceva firesc şi chiar recomandabil.

Care e diferenţa dintre o poză şi o fotografie?

Valentin Boboc: E foarte simplu de explicat. O poză o face oricine. Poţi să o faci cu mobilul, cu un ceas, cu orice aparat care poate capta o imagine. Fotografia are ceva în ea. O compoziţie, o încadrare. Nu e făcută întâmplător, are ceva mai mult în spate. Puţine lucruri sunt întâmplătoare, propriu-zis, într-o fotografie. Contează momentul, unghiul pe care l-ai ales, lumina şi aşa mai departe. O fotografie te ţine pe tine, ca privitor, în imagine. Te face să contemplezi, e mai mult decât o imagine imortalizată întâmplător. Este o bucată de realitate surprinsă cu intenţie şi subiectivitate.

Cât te poate ajuta tehnologia la obţinerea unei fotografii bune?

V. B. În tipul de fotografie pe care îl practic eu, mai exact în tipul de fotografie de care m-am îndrăgostit, zona de tehnică ajută destul de mult. Însă fotografia e făcuta de cel care e în spatele aparatului. Aş fi ipocrit să spun că sunt purist şi filmul rămâne cea mai bună soluţie dintre toate. Ce pot să spun e că tehnologia nu face o diferenţă atât de mare pe cât s-ar aştepta un începator să facă. Da, ajută, dar la final sunt doar nişte puncte în plus pe care ţi le dă ţie, ca fotograf. Aceeaşi imagine poate fi obţinută de un fotograf experimentat, cu aparatură mai veche. Chiar şi pe film. Sunt şi excepţii, nu voi intra în ele. Există aparate care ne permit să fotografiem în niste condiţii în care acum 20 de ani nici nu am fi visat că se poate. În beznă totală, putem fotografia cu aparatul digital.

Pentru amatori, cel mai bun sfat pe care pot să-l dau, atunci când îşi aleg un aparat, e să nu se lase pierduţi în mulţimea de funcţii promise de echipele de marketing ale producătorilor de aparate. Pentru că, în final, vor constata că nu acelea sunt cele mai importante aspecte. În 80% din cazuri, valabil mai ales pentru amatori, nu te vor ajuta să obţii imagini mai bune. Fotografia pe care o faci ţine în primul rând de tine. Degeaba îţi iei aparatură foarte bună, pentru că important e, de fapt, ce ştii tu să faci cu ea.

Care sunt funcţiile esenţiale pe care trebuie să le cunoşti, ca să poţi face fotografii bune?

V. B. Sunt funcţiile de bază ale oricărui aparat foto, cele trei care controlează lumina: sensibilitea la lumina (ISO), diafragma sau apertura şi timpul de expunere. Acestea sunt primele trei lucruri care trebuie învăţate la un aparat foto. Prin exerciţiu, în timp, îţi formezi nişte automatisme şi ajungi să le reglezi aşa cum schimbi vitezele unei maşini. Următorul pas, cel mai important după părerea mea, este studiul compoziţiei şi încadrarea. Asta e ultimul obstacol. Şi e infinit. :)

Fotografia pare o formă de artă accesibilă tuturor, cum vezi tu acest lucru?

V. B. E o discuţie care a avut multă dezbatere acum 10 ani. E o problemă pentru unii, pentru mine nu. Pentru că ştiu ce mă diferenţiază de ceilalţi. Ca în orice forma de artă, e important nu câţi o practică, ci ce anume te diferenţiază de ei. Problema nu e numărul de fotografi, amatori sau nu, ci puterea publicului de a discerne între aceştia. Cred că aici e o problemă generală, din cauza băii de informaţie, pentru că oriunde întorci capul dai de o imagine. Începem acum să ne educăm puţin (noi, ca ţară). Începem să observăm şi să creştem în ceea ce priveşte cultura vizuală, unde avem încă nişte minusuri. În 10-12 ani, bănuiesc că-i vom ajunge din urmă pe “ceilalţi”.

Problema e că România încă nu are un public consumator de fotografie. Dacă vorbeşti cu un amator şi îi explici de ce tu, ca fotograf, ceri un tarif pe un anumit eveniment, nu va înţelege de ce. E greu să-i explici cuiva că aparatura e o parte foarte mica din tot ce înseamnă fotografie. Dacă-i arăţi însă o fotografie şi o poză,va alege întotdeauna fotografia ta. Nu va şti să explice de ce şi nu va fi dispus să plătească mai mult pentru ea, dar o va alege. În ţări precum Olanda sau Franţa, ţări care au cultură vizuală, oamenii înţeleg inerent de ce omul e mai important decât aparatul.

De ce e necesar să urmezi un curs de fotografie?

V. B. Eu am învăţat iniţial din cărţi. A fost un proces lent, foarte lung, chiar continuă încă. Este o vorbă: “cu cât ştii mai mult, cu atât îţi doreşti să afli mai mult”. În era internetului se poate, într-adevar, învăţa uşor, informaţia e accesibilă. Un curs te ajută pentru că, faţă de orice alt tutorial online sau informaţie (scrisă sau vizuală), îţi oferă feedback-ul direct. E foarte util faptul că poţi să întrebi nişte lucruri care nu se leagă bine în mintea ta şi că îţi primeşti răspunsul pe loc. Toată informaţia e centralizată într-un punct, aşa că nu trebuie să mai stai să cauţi lucruri pe care probabil nici nu ştii că ar trebui să le cauţi. Pentru că nu ai încă limbajul de specialitate dezvoltat. Te gândeşti la un lucru şi de fapt întrebi altceva. Dacă nu are cine să-ţi explice diferenţa, lucrurile nu se leagă cum trebuie. Asta-i cel mai mare avantaj.

Cu ce te ajută mai departe un curs? Cu tehnici avansate de compoziţie, care sunt de fapt ultimul obstacol în procesul fotografic, pentru că de acolo începe creaţia. După ce ai trecut de mecanică, te loveşti de creaţie. E un zid de care trebuie să treci. Unii îl trec mai uşor, alţii nu l-au avut niciodată în faţă. Sunt persoane creative care nu au nevoie de îndrumare în zona aceasta. Am întâlnit câteva şi e uimitor pentru că îţi dai seama că au un talent sau un har, îl vezi funcţionând şi compari cu cât ai muncit tu pentru a ajunge în acelaşi punct. :)

Dacă nu ai o imagine completă asupra domeniului sau nu găseşti răspunsuri satisfăcătoare, principalul rol al lectorului e să te ajute să te lămureşti în timp mai scurt, dacă nu ai înţeles ceva sau ai făcut nişte conexiuni greşite.

Ca lector îi ajuţi, înseamnă, să ajungă în timp mai scurt la rezultatul corect?

V. B. Rezultatul corect poate însemna lucruri diferite, în funcţie de fiecare. Dacă tu vrei, în urma unui curs, să faci fotografii la nivel de National Geographic, n-ai cum. Aia e pur şi simplu experienţă acumulată. N-ai cum să sari paşii aceia. Oricât aş încerca să predau experienţă, nu am cum. Experienţa se capătă, trebuie câştigată. Dar te pot ajuta să ajungi mai aproape de a învăţa cum să obţii rezultatele respective, dacă munceşti suficient apoi. Scurtează nişte drumuri, cursurile de acest fel.

Ţii legătura cu cursanţii tăi după încheierea întâlnirilor? Ai avut ocazia să le urmăreşti evoluţia?

V. B. Uneori, pe facebook. La unii dintre ei am observat, într-adevăr, o evoluţie. Evoluţie propriu-zisă am văzut şi în zilele de curs, de la o temă la alta. În prima zi de curs, îi anunţ că vreau 3 fotografii de la ei, până la final. Îi rog să facă o fotografie statică, ce poate fi reprodusă. Poate fi un obiect sau un animal, dacă au. Îi rog să repete acea fotografie şi să o îmbunătăţească aplicând cele învăţate la curs. Şi se vede un crescendo. Unii reuşesc să priceapă informaţia mai uşor, alţii o digeră mai greu, de aceea lucrez cu grupuri restrânse, ca să pot acorda atenţie egală tuturor participanţilor.

Cum de eşti de acord să împarţi şi cu alţi oameni lucrurile pe care le ştii despre fotografie?

V. B. Dacă nu împarţi din cunoştinţele pe care le ai, nu vei primi informaţie din partea altora. Informaţiile pe care le predau le transmit cu dragă inimă. Într-un fel, ajut la dezvoltarea educaţiei vizuale a ce lor din jurul meu, ceea ce îmi place foarte mult.

După ce treci de un anumit prag în domeniul tehnicii, atingerea următorului nivel ţine de creativitate. Iar creativitatea face ca fiecare individ să fie unic, chiar dacă deţine aceleaşi cunoştinţe tehnice ca alţi 1000.

Care a fost prima ta fotografie de care ai fost mândru?

V. B. Prima fotografie de care să fiu cu adevărat mulţumit a fost o fotografie pe care am făcut-o în 2011 – când au fost protestele de la Universitate. În decembrie. Dar nu mai ştiu dacă a fost 2011 sau 2012… Atunci am obţinut o imagine despre care am putut zice: uite, pe-asta aş putea s-o văd într-un ziar, sau într-un headline pe un site de presă internaţională. Este o fotografie făcută la metrou, la Universitate.

Plecam, era în jur de ora 3 dimineaţa, şi coborâsem în pasaj. Ne ascundeam la metrou, pentru că era scandal pe sus etc. Şi acolo erau doi domni în vârstă. Era fum şi ţin minte că, fiind foarte frig, în pasaj obiectivul mi s-a aburit. Între cei doi bătrâni, a coborât un tânăr cu o mască de Guy Fawkes. Am apucat doar să declanşez, de la nivelul şoldului. Când m-am uitat, din cauza aburului de pe obiectiv ieşise o imagine suprarealistă (din punct de vedere tehnic, e o imagine foarte proastă: supraexpusă, un pic arsă, cu contrastul foarte puternic – lucru care mie totuşi îmi place).

Problema imaginii în sine e că e greu de folosit în afara contextului. E o imagine bună, dar dacă o scoţi din contextul protestelor, îşi pierde din valoare. Şi aici, apropo de bariere, ăsta e încă un zid, problematic pentru orice artist, să reuşeşti să surprinzi o imagine care, dacă o scoţi din context, să-şi păstreze sensul, valoarea.

Unde ţi-a fost cel mai greu să fotografiezi?

V. B. Cel mai greu job pe care l-am avut vreoadată, cel mai greu tip de fotografie mi se pare fotografia sportivă. Am o colaborare cu un alt fotograf, fotografiem fotbal. Sunt nişte campionate interne, naţionale, pentru copii între 14 şi 18 ani. Condiţiile de lucru sunt grele: fotografiem câteodată 12 ore la rând, indiferent de ce se întâmplă. Cât timp se joacă, tu trebuie să fotografiezi, pe ploaie, grindină, noroi, nu contează, tu trebuie să fii acolo. A fost unul dintre cele mai grele – extenuante joburi.

Altfel, complexitatea la mine, în general, se referă la probleme ce ţin de mediul înconjurător, dacă nu am unde fotografia o anumita persoană. Sunt prea multe cabluri în Bucureşti, puţine zone interesante din punct de vedere architectural care să nu cadă în clişeu. Acesta e un alt fel de dificultate, asupra căruia nu am control. Dacă ştii să te foloseşti de lumină, ştii să foloseşti toate funcţiile aparatului şi ştii cum se îmbină, o să constaţi că, din punct de vedere tehnic, poţi să faci aproape orice doreşti.

Ce moment ţi-ar fi plăcut să fotografiezi?

V. B. Acel moment a fost deja surprins. Ce m-a pornit pe mine înspre fotografie a fost o imagine care m-a impresionat profund. E vorba de o imagine cu un copil, o am încă în minte şi a mers cu mine, de-a lungul anilor. Pentru mine, fotografie înseamnă fotografia de conflict, foto-jurnalismul la adevărata lui valoare. James Nachtwey, Robert Capa sunt pentru mine nişte eroi. Unde mi-aş fi dorit să fotografiez? Exact acolo unde a fotografiat Robert Capa: Ziua Debarcării, plaja Omaha. Nu ştiu dacă aş fi avut curajul lui sau dacă aş fi rezistat condiţiilor, după descrierile lui. Poate nu la fel de mult ca el.

Unde ai făcut voluntariat?

V. B. Fac voluntariat, ca fotograf, pentru oricine îmi cere ajutorul. Dacă proiectul mi se pare interesant, colaborez. Un proiect interesant e cel în care sunt implicat acum: Oamenii Sudului. Este un proiect menit să ajute dezvoltarea comunitară în zone din sudul ţării, unde sărăcia e profundă. Dar nu doar cea financiară. E vorba de faptul că oamenii de acolo nu-şi cunosc măcar drepturile constituţionale. E un proiect al fundaţiei Pact în parteneriat cu Decât o Revistă. Pe scurt, e vorba de aducerea la cunoştinţă a unor anumite zone din partea sudică a ţării care se află în condiţii precare, dar au potenţial turistic. Când au nevoie, merg şi îi ajut cu fotografii.

Ce ai găsit frumos pe acolo?

V. B. Pentru mine frumosul de acolo este mai degrabă sinceritatea, puritatea pe care o pot obţine în fotografie. Nu ştiu să descriu. Când fotografiezi o persoană, observi cât îţi poate dărui din ea. În Bucureşti, dacă vrei să-i faci cuiva un portret pe stradă, de cele mai multe ori persoana va “poza”. Doar dacă nu observă că o fotografiezi rămâne cum era, în aceeaşi atitudine. Acolo am găsit persoane cărora nu le păsa că eşti acolo şi fotografiezi. Şi poţi să obţii aşa o anumită curăţenie în fotografie. Sunt neafectaţi de prezenţa ta, lucru care se găseşte greu în alte zone. Asta e o frumuseţe pentru mine.

În fotografia de stradă, să ceri acordul celor pe care îi fotografiezi înseamnă să intervii în imagine şi fotografia dispare. Acordul se cere doar dacă fotografiezi copii sau ai vreun scop commercial. Există alte proiecte, Humans of New York, care funcţionează bine deşi personajul ştie că e fotografiat. Acela este însă mai degrabă un proiect de storytelling, decât unul fotografic.

Fotografia de stradă presupune şi un alt tip de artă. Arta de a te face neobservat sau, atunci când eşti observat, să poţi să te foloseşti de asta, nu să o laşi să fie o povară. Greu de explicat cum poţi face asta. :)

foto de Valentin Boboc