Daca esti in cautarea unui Atelier de parenting, s-ar putea ca martea viitoare, 11 octombrie, sa o cunosti pe Violeta Dincă, lectorul cursului. :) Asa ca i-am pus, in avans, cateva intrebari, ca sa afli mai multe despre ea si  abordarea pe care o are, ca parinte.

Cum găsim un echilibru între timpul acordat copilului şi timpul acordat nevoilor personale?

V. B. Nu cred că există o reţetă universală pentru găsirea echilibrului în general, cu atât mai puţin în gestionarea timpului personal. Ce ştiu este că o mamă epuizată fizic şi psihic, frustrată din cauza amânării la nesfârşit a propriilor nevoi emoţionale, intelectuale şi materiale, cu stimă de sine scăzută şi cu dificultăţi consistente în a-şi face timp pentru ea însăşi, pentru îngrijirea sănătăţii ei, a aspectului ei fizic şi/sau pentru viaţa de cuplu nu e nici o bucurie pentru nimeni.

Nici n-ar avea cum să fie, de vreme ce nu e o bucurie nici pentru ea însăşi. În primul rând, nu cred că ea poate oferi un maternaj satisfăcător, pentru că resursele ei de bucurie, de joacă, energia ei vitală sunt toate la nivel minim, iar copilul simte asta. Principala lecţie pe care o mamă aflată într-o astfel de situaţie o predă copilului ei, fără să vrea – şi probabil fără să ştie – este: “Viaţa e grea. Ca să fii acceptat, iubit şi valorizat, trebuie să te sacrifici pe altarul nevoilor celorlalţi. Nevoile tale nu sunt importante. Tu nu eşti important.”

Un rol esenţial în uşurarea poverii de pe umerii mamelor (sau ai taţilor, în cazurile în care aceştia sunt îngrijitorii principali) le revine partenerului de viaţă şi familiei extinse. De cele mai multe ori suntem tentaţi să întrebăm: “Ce face cel mic, ce progrese a mai făcut? Ce să-i aduc, ce are nevoie/ce vrea?” Prea rar ne amintim, din pacate, să întrebăm: “Ce faceţi voi, părinţii? Cum vă descurcaţi, cum vă simţiţi? Sunteţi bine, sănătoşi? Cum pot să vă fiu de ajutor?” Dar în primul rând, părintele e cel care e nevoie să-şi ia inima-n dinţi şi să ceară ajutor, pentru a nu ajunge să se simtă la capătul puterilor.

Există un proverb african care spune: “E nevoie de un trib întreg să creşti un copil.” Copilul are nevoie de mai multe modele, nu doar de mamă. Are nevoie de cel puţin un model masculin important şi cu cât mai multe persoane iubitoare va avea în preajmă în perioada de dezvoltare, cu atât va creşte cu o personalitate mai bogată, cu o atitudine mai deschisă şi mai degajată; îi prinde bine să înţeleagă, încă de mic, relaţia de interdependenţă dintre părinţi, dintre membrii familiei, dintre cei ai comunităţii. Suntem cu toţii interdependenţi. Avem nevoie unii de ceilalţi; în viaţă, nimic important nu e de dus singur; de-asta suntem mai mulţi pe lume, nu unul singur.

Există, desigur, şi reversul medaliei: părinţii dedicaţi îndatoririlor profesionale, care abia dacă reuşesc să-şi facă timp pentru copii, aceştia crescând alături de bunici sau de bone. Într-un fel, problema de bază e aceeaşi: părinţii nu-şi prioritizează propriile nevoi afective, nu reuşesc să se valorizeze suficient pentru ceea ce sunt, căutând, la nesfârşit, apreciere şi recunoaştere pentru ceea ce fac.

Şi într-un caz, şi în celălalt, atât copiii, cât şi părinţii, au de suferit. Echilibrul e de obţinut în mod diferit de fiecare dintre noi, în funcţie de particularităţile stilului de viaţă al fiecăruia, de configuraţia familiei, etc. Drumul către găsirea echilibrului e un drum al conştientizării şi al autocunoaşterii. Şi nici nu cred că există un echilibru perfect de dorit sau de atins. Cred că e vorba despre un echilibru viu, reactualizat în permanenţă, în funcţie de datele actuale. O mamă cu copii adolescenţi îşi împarte altfel timpul decât atunci când copiii erau sugari, etc.

Cît de importantă este educaţia timpurie a copilului?

V. B. Educaţia copilului este, desigur, foarte importantă. Şi nu doar a copilului, ci şi a viitorului adult, pe tot parcursul vieţii. Pe de altă parte, este esenţial ca primii ani de viaţă să fie dedicaţi activităţilor de joacă şi trândăvelii. Se formează astfel o bază de tihnă, un paradis interior în care copilul, respectiv adultul care acesta va deveni, se va putea retrage, ulterior, pentru a-şi reîncărca rezervele de energie psihică, de câte ori va simţi că ritmul şi/sau responsabilităţile vieţii sunt pe cale să-l copleşească.

Un copil în programul căruia se înghesuie, la vârste foarte fragede, un număr excesiv de activităţi şi care este supus unei presiuni permanente, se va simţi alergat toată viaţa şi va ajunge poate să simtă că oricât de mult s-ar strădui, niciodată nu va reuşi să facă suficient de mult, suficient de bine, prin urmare nu se va simţi niciodată suficient de bun.

De multe ori, din păcate, activităţile nesfârşite între care un copil este împărţit, zilnic, fără ca acestuia să-i mai rămână nici măcar timp suficient de odihnă, darămite de joacă, pot reflecta nevoia unui părinte (de obicei cel care conduce maşina, neobosit, pentru a-şi duce şi lua copilul, de dimineaţa până seara, la şi de la diversele activităţi) de a-şi umple timpul, de a-şi da un sens vieţii, de a se simţi important, capabil, performant, valoros.

Asta nu înseamnă, desigur, că nu trebuie să stimulăm interesul copiilor pentru cât mai multe domenii. Dar copilul de vârste mici învaţă cel mai mult şi cel mai bine prin joacă şi din interacţiunea cu părinţii, fraţii, prietenii. Limbile străine, de exemplu, predate în cadru non-formal, prin joacă, prin intermediul cărţilor, filmelor, muzicii, computerului, pot fi deprinse cu multă uşurinţă de copilul mic.

Care este cea mai dificilă perioadă în dezvoltarea unui copil?

V. B. Nu ştiu dacă putem vorbi despre perioade mai dificile sau mai simple decât altele, în dezvoltarea copilului. Ne putem referi, în schimb, la perioade cheie: cea de până la 2 ani, când se formează ataşamentul principal al copilului, respectiv baza de siguranţă, pornind de la care acesta îşi poate începe demersurile de explorare, apoi perioada pubertăţii (când apar schimbările fizice şi hormonale – pentru care nici un copil nu cred că e vreodată suficient de pregătit încât să nu fie, într-o măsură mai mică sau mare, destabilizat afectiv de acestea) şi, în fine, cea a adolescenţei, a individuării, a desprinderii treptate de proximitatea părinţilor.

Ne raportăm diferit la un copil în funcţie de sex? Există abordări diferite dacă este fată sau băiat?

V. B. Există, sigur, nevoi particulare, în îngrijirea şi educarea copilului, în funcţie de sexul căruia îi aparţine acesta, dar acestea sunt doar cele evidente, puţine la număr. Dincolo de ele, n-ar fi util să cădem în capcana prejudecăţilor de tot felul. Există, aşa cum bine ştim, fete “băieţoase” şi aventuroase, pasionate de sport şi maşini, la fel cum există băieţi foarte sensibili, pasionaţi de domenii artistice. Nevoile esenţiale sunt aceleaşi, indiferent de sexul copilului: iubirea părinţilor, susţinerea, ghidajul, oglindirea, încurajarea, acceptarea şi atenţia din partea acestora, îngrijirea, cultivarea stimei de sine şi a încrederii în propriile capacităţi, etc.

De obicei copilul petrece mai mult timp cu mama. Cît de important este rolul tatălui în dezvoltarea emoţională a copilului?

V. B. În cele mai multe cazuri, într-adevăr, principalul îngrijitor al copilului, în special în perioada copilăriei mici, este mama. Pe lângă modelul familiei tradiţionale (chiar şi acolo existând situaţiile – foarte des întâlnite, de altfel, în care copilul mic nu e crescut, practic, nici de mamă, nici de tată, ci mai mult de bunici), există însă, astăzi, multiple configuraţii familiale: familii doar cu mamă, doar cu tată, cu două mame, cu doi taţi, etc.

Indiferent de sexul efectiv al persoanelor care îngrijesc copilul, este important ca în viaţa acestuia să existe o persoană cu rol matern (persoana conţinătoare, care alină, îngrijeşte, hrăneşte, alături de care copilul se simte liber să se joace în voie şi de care se simte susţinut în mod necondiţionat) şi una cu rol patern (persoana care ghidează, care protejează cuibul familial de greutăţi şi pericole, care trasează limitele şi stabileşte regulile – în lipsa acestora copilul nu s-ar putea simţi în siguranţă).

Nu în ultimul rând, tatăl oferă băiatului primul şi cel mai important model de masculinitate, iar fetei – primul şi cel mai puternic exemplu de iubire masculină. O fată a cărei feminitate a fost oglindită, acceptată, preţuită şi iubită de tatăl său, va căuta, la maturitate, parteneri care să o iubească şi să o preţuiască într-o măsură asemănătoare.

În cazurile mai puţin ideale, în care copilul este crescut de o singură persoană, este nevoia ca aceasta să caute în ea însăşi resursele necesare îndeplinirii ambelor roluri, atât a celui matern, cât şi a celui patern, respectiv să poată fi atât conţinătoare şi îngăduitoare, cât şi fermă şi protectivă, atunci când este nevoie.

Copiii iubesc poveştile. Cum pot folosi părinţii acest lucru în educaţia şi dezvoltarea copiilor?

V. B. Copiii iubesc poveştile, cântecele, poeziile, într-adevăr, şi poate mai mult decât poveştile în sine, iubesc să fie adormiţi de prezenţa apropiată şi de vocea liniştitoare şi caldă a părintelui citindu-le poveşti sau poezii sau cântându-le. Prin intermediul poveştilor, cântecelor, jocurilor şi poeziilor, copiii pot învăţa uşor limbi străine; ei au nevoie de poveşti, de asemenea, şi pentru că lumea magică a poveştilor le stimulează şi le dezvoltă imaginaţia şi creativitatea.

Care crezi că este cea mai comună greşeală în educaţia unui copil?

V. B. Cred că facem, cu toţii, greşeli nenumărate, ca părinţi, şi din toate învăţăm câte ceva, atât noi, cât şi copiii. Devenim părinţi mai buni pe baza experienţei proprii, directe, cu copiii, şi a sistemului încercare şi eroare. Din greşelile părinţilor, atunci când acestea sunt recunoscute, asumate şi când urmările lor sunt gestionate în cel mai bun mod posibil, copilul învaţă că suntem, cu toţii, imperfecţi, nu doar el, că a greşi e omeneşte, că a face tot ceea ce poate va fi mereu suficient şi că el însuşi e suficient de bun, chiar şi atunci când se întâmplă să greşească.

Care sunt greşelile de parenting din care ai învăţat?

V. B. Am trei copii, doi dintre ei adolescenţi. Am făcut greşeli cu duiumul. Am fost adesea prea permisivă. Am avut o lungă perioadă în care am uitat de mine dedicându-mă (credeam eu) copiilor – în realitate, activităţilor casnice nesfârşite. Timp de circa 7 ani am fost absorbită complet de activitatea profesională. S-a întâmplat odată să uit unul dintre copii la şcoală. Ambele perioade m-au epuizat şi m-au împins aproape de limitele fizice şi psihice. Din ambele am învăţat foarte mult. Nu cred, în general, că există vreo greşeală din care să nu poţi învăţa ceva, dacă-i examinezi cu atenţie urmările şi dacă-ţi analizezi propriul comportament.