articol de Mario Barangea

Dacă facem un exerciţiu de imaginaţie (şi nu văd cum ar putea fi dificil), am putea să vedem în stoicism genul acela de filosofare calmă şi aşezată care promovează o minuţioasă construcţie a persoanei. Lăsând pentru o dată ulterioară aspectele afine logicii pe care stoicii le aprofundează sau fizica lor atât de impregnată de ideea de sens, ne rămâne să consemnăm doar a treia componentă (şi nu în vreo ordine ierarhică) a filosofiei Porticului: etica.

Etica stoică subliniază percepţia naturală a virtuţii, accentuează importanţa împlinirii sociale a individului, vocea raţionalităţii. În egală măsură, însă, drumul sinuos către fericire, curgerea liniştită a împăcării cu toate. Căci dacă toate sunt coordonate de o singură Raţiune, reflexiile acesteia în sufletele oamenilor sunt chemate către sursă. Acest acordaj onto-cosmic garantează fericirea. Iar fericirea, spun stoicii, este ceea ce impregnează existenţa cu sens.

Consistenţa şi coerenţa sufletului sunt adunate sub numele Virtuţii. Ceea ce ne face liberi – în primul rând sufleteşte şi apoi chiar de-a dreptul, este practica virtuţii. Iar practica virtuţii este Filosofia. În stoicism se leagă toate acestea (şi atât de multe altele) în mod armonios. A respinge Raţiunea şi lucrarea ei înseamnă a accepta suferinţa cu toată trena de neajunsuri, adică de ne-ajungeri la capătul căii ce se cere parcursă.

Oameni pioşi, neîndatoraţi, liberi de tumultul senzaţiilor, stoicii au ştiut să-şi prezerve un statut filosofic nepătat: iubitori de înţelepciune dar ştiind că Înţelepciunea nu poate fi decât a Zeilor (adică a chipurilor perfecţiunii). Acceptând convenţiile normative, au aflat cum să se situeze dincolo de formalism. Primind să intre în emoţii ca în nişte camere primitoare, au ştiut mereu să şi iasă de acolo.

Recomandările filosofiei stoice fac apel la natura liberă a omului. E mai simplu de înţeles astfel succesul peste secole al acestui modus vivendi paşnic şi înţelegător.