De la Hegel încoace, „lucrurile însele“ – atunci când este vorba de acele lucruri care privesc filozofia – sunt gândite în lumina „spiritului“, definit la rândul său prin istoricitatea sa. Însă accesul la lucrurile demne de a fi privite nu este de la sine înţeles. Grecii, şi numai ei, ne deschid drumul spre „fenomenele esenţiale“. Dar cum au gândit Grecii problemele lor? Marii filozofi ai secolului XX ne ajută să răspundem la această întrebare. În fine, ne vom întreba în ce măsură aceste probleme mai sunt ale noastre. Intuiţia de la care porneşte acest atelier este următoarea: Grecii mai au ceva să ne spună – nouă, „ultimilor oameni“ (Nietzsche).

1. PITAGORAS şi HUSSERL: Naşterea raţiunii europene în Grecia antică din „spiritul geometriei“. Pentru Husserl, spiritul Europei este cel al filozofiei înseşi, iar aceasta nu este atât o disciplină cât o „activitate“ de transformare a lumii vieţii, conform exigenţelor raţiunii geometrice. Formulată în 1936, teza aceasta nu este nicidecum perimată, în ciuda faptului că ea nu poate fi preluată ca atare. Vom încerca s-o înţelegem şi s-o reformulăm în contextul filozofiei şi al ştiinţelor umaniste de azi.

2. HERACLIT şi HEIDEGGER: Logosul (divin) suveran şi lupta omului pentru sens. Heraclit gândeşte Lumea ca un întreg, iar esenţa lumii este Logosul însuşi. Interpretarea heideggeriană a acestei doctrine nu poate fi ignorată; într-adevăr, filozoful german re-gândeşte esenţa filozofiei pornind de la insipiraţia originară a Presocraticilor. Gândirea nu îşi reprezintă lucrurile ca „pur-şi-simplu-prezente“, ci le surprinde naşterea pe fond de neant. Atât în filozofia arhaică a Grecilor cât şi la Heidegger cunoaşterea este înţeleasă nu numai ca o voinţă de stăpânire a Naturii, ci şi ca o luptă a omului, în prezenţa zeilor, pentru sens.

3. PLATON şi PATOCKA: Grija pentru suflet ca fundament al politicii şi civilizaţiei europene. Simplei voinţe de putere a lui Alcibiade sau a lui Callicles, Platon („Socrate“) îi opune voinţa de cunoaştere de sine; ceea ce mulţimea numeşte „putere“ nu este decât slăbiciune. Această temă a filozofiei platoniciene este preluată şi regândită de filozoful (şi disidentul) ceh Jan Patocka, care îşi propune să arate că „spiritul Europei“ nu este voinţă de stăpânire a lumii prin „geometrie“ (Husserl) şi tehnică, ci voinţă de cunoaştere şi de transformare de sine.

4. ARISTOTEL şi HANNAH ARENDT: Omul politic şi ethosul său. Aristotel opune exagerărilor Utopiei platoniciene o concepţie sobră şi exigentă a vieţii politice, în care idealul democratic al cetăţii antice este echilibrat de principiul excelenţei, pornind de la exigenţa educaţiei cetăţeanului. Viaţa politică nu este separabilă de idealul „omului nobil“. Nu mai puţin exigentă este concepţia Hannei Arendt. Totalitarismului modern H. Arendt îi opune ideea de pluralitate ca noţiune fundamentală a vieţii politice, iar dogmatismelor moderne Arendt le opune conştiinţa identităţii „mele“ ca fiind în mod necesar duală („doi-în-unu“ ca experienţă a gândirii). La ambii gânditori, metafizica joacă un anumit rol în lumea vieţii, renunţând totodată la pretenţia de a domina lumea precum un ochi atotştiutor.

5. STOICISMUL COSMIC şi SLOTERDIJK: Ce înseamnă a-fi-în-lume? Stoicismul este cea mai consecventă tentativă a Antichităţii de a gândi divinul ca imanent Cosmosului. Fizica şi metafizica se contopesc într-o viziune grandioasă. Universul unic, finit, perfect şi sferic devine modelul înţeleptului. Această viziune îl fascinează pe filozoful contemporan Sloterdijk, care descrie destinul „Sferelor“ din Antichitate până în epoca noastră. Avem de a face cu o încercare de a gândi, într-o manieră post-heideggeriană, locuirea ca „ocrotire“. Reconstrucţia-deconstrucţia metafizicii imanentiste tradiţionale joacă aici un rol esenţial.

6. GRECII şi NOI. Discuţii finale despre filozofia greacă şi existenţa posibilă a metafizicii în lumea noastră.