Un articol de Luminiţa Constantinescu, preluat de pe site-ul Revistei Muzicale Radio

Iniţial  nu am dorit să scriu nimic despre acest concert, organizat în 4 aprilie, la Sala Radio, de Fundaţia  Calea Victoriei, cu prilejul sărbătoririi celor 10 ani de activitate. Am crezut ca va fi doar o seară oarecare, „de stagiune”.

Iar o să ascult o orchestră care va cânta „tare şi cu forţă”, care nu va menaja vocile şi nici nuanţele scise în partitură, mi-am zis. Tocmai aici a fost cea mai mare surpriză.

Sub denumirea de Symphactory Orchestra am descoperit (cam târziu pentru mine) un colectiv tânăr, foarte dedicat interpretării de ţinută, cu multă disciplină şi concentrare, şi mai ales, cu pondere în nuanţare şi dramatism. Cei 55 de instrumentişti merită toată consideraţia noastră pentru felul în care au ştiut să acompanieze, dar şi pentru redarea unor pagini specifice lor din creaţia Marelui Verdi: Preludiu la opera Aida, Dansul Ballabili din actul al III-lea al operei Otello (cântată în primă audiţie în Romania) şi Uvertura la Forţa destinului. În ultima vreme, rar am auzit aşa o acurateţe în piano la partidele de coarde (în Preludiu la Aida sau în Introducerea ariei Ave Maria din Otello), cu omogenitate sonoră şi sincronizare în atacuri. Cred că orice meloman preferă o orchestră mică şi responsabilă (numai cu patru viloncele şi doi contrabaşi), decât una mare şi blazată. Din intervenţiile solistice, ne-am convins că Symphactory Orchestra deţine şi instrumentişti de calitate, pe care Tiberiu Soare ar fi trebuit să-i ridice în picioare pentru a primi aplauzele noastre: flaut, oboi, clarinet, trompete, harpă şi tot restul ansamblului.

În plus, se simţea la ei bucuria de a „face muzică” împreună, erau atenţi şi maleabili la sugestiile dirijorului, iar Tiberiu Soare ştie ce vrea, ştie să urmărescă soliştii şi să impună autoritate în respectarea propriei concepţii legate de agogica şi dinamica stilului verdian. Cu gesturi clare şi sugestive, cu o privire înaltă, de „vultur” montan, conduce întregul efectiv interpretativ cu exigenţă, spre performanţele unei audiţii optime.

Pe această „pajişte” proaspătă şi reconfortantă a fondului orchestral au evoluat soliştii serii, fiecare cu darurile sale native şi nivelul profesional la care a ajuns, toţi cu renume şi cariere importante.

Baritonul Ionuţ Pascu, după „încălzirea” în aria Cortigiani, vii razza dannata din Rigoletto, a fost Germont-tatăl (alături de Irina Iordăchescu) în duetul din Traviata (de ce nu tot?), demonstrând un cânt cald şi plin de simţăminte. Punctul său culminant a fost, însă, dificila pagină Pietà, rispetto, amore din Macbeth, unde a dăruit tot prinosul unui glas velurat şi întins (cu o acută rar auzită în înregistrările de tradiţie), dar şi cu o frazare de largă respiraţie şi încărcătură emoţională.

 

Tenorul Hector Lopez este fără îndoială, o voce autentică şi sonoră de tenor lirico-spint, cu nuanţe incisive şi impulsuri tensionale, mai ales în registrul acut, pe care îl vrea mai prezent şi nu este nevoie. De aceea, poate, am vibrat mai mult la tonurile poetice sau uşor romantice din duetul Parigi, o cara din Traviata (cu Irina Iordăchescu) sau la anumite pasaje din Ah si, ben mio coll’essere din Trubadurul decât la aria din Luisa Miller.

 

Am lasat-o la urmă pe Irina Iordăchescu,  pentru că ea a guvernat concertul. Este într-adevăr o apariţie. Impunătoare şi elegantă, cu un zâmbet drămuit dar sincer şi o privire de alteţă regală. Ţinuta este în perfectă simbioză cu dăruirea vocală, suverană, înaltă, sigură şi plutitoare, cu strălucire şi somptuozitate. Că este celestă şi parcă „unsă cu mir” (în Ave Maria din Otello), plină de surprinzătoare culori pasionale (în duetele cu baritonul şi tenorul din Traviata), sau cu un frisonant dramatism (în terţetul din Trubadurul), vocea sa te poartă în volute largi, ca aripile unei lebede deasupra unui tarâm de basm. Şi ea a avut un punct regal, care, după părerea mea, a fost şi „piscul” serii, dificila arie Pace, pace mio Dio din Forţa destinului (cântată pentru prima oară public), un etalon de o impecabilă construcţie tehnică şi expresivă, cu momente de o răscolitoare înfiorare interioară. Cred că înregistrarea ei poate sta alături de cele mai bune variante ale lumii, după cum mai cred, că numele Irina Iordăchescu poate fi alăturat, cu cinste pe afişele lumii, altor soprane românce cu apariţii de răsunet: Anita Hartig, Cellia Costea, Brigitta Kele, Tatiana Lisnic şi altele.

Concertul s-a încheiat cu terţetul din actul I al operei Trubadurul de Verdi.

Aplauze, ovaţii, flori, strigăte de Bravo! , şi multă recunoştinţă pentru cei care au realizat această seară de ţinut minte, Fundaţia Calea Victoriei şi Preşedinta sa, distinsa Doamnă Sandra Ecobescu.

La Mulţi Ani!