Începutul acestei poveşti coboară ȋn inima Balcanilor, unde un tânăr armân din Macedonia de azi, pe numele său Ştefan Mina a hotărât să plece peste Dunăre luȋnd partea de avere care i se cuvenea. Trecând Dunărea ȋn Valahia prin statul autonom al Serbiei, către 1813, Ştefan va primi un paşaport sârbesc cu numele modificat ȋn «Minovici». De aici originea onomastică a familiei.

Ştefan Mina devenit Minovici s-a stabilit la Craiova iar următoarea generaţie, cei trei băieţi ai săi, s-au mutat la Brăila, oraş abia unit cu Valahia la 1828 şi având regim de porto-franco la 1838. Aici, unul dintre fraţi, Ştefan Minovici, se căsătoreşte cu o văduvă frumoasă, care avea deja un copil, pe numele ei, Sofia Haliu. Ştefan a ieşit din afacerea avută cu fraţii săi şi părăseşte Brăila mutându-se la Râmnicu Sărat, ȋn mahalaua Vatra. A fost ales ȋn două rânduri primar al urbei undeva ȋntre 1856 şi 1875. A murit ȋnainte de vreme ȋn 1876, lăsând mulţi copii, ȋncă mici, orfani de tată. Sofia rămăsese din nou singură, cu 9 copii.

Dar, ȋn acest moment greu, primul dintre copii, Mina Minovici, ȋncă student la Medicină, ajută pe rând, fraţii mai mici să termine şcoala şi să pornească ȋntr-o o carieră liberală. Din această familie, ȋn afară de medicul legist Mina Minovici, alţi doi fraţi au fost la fel de celebri: chimistul Ştefan Minovici şi medicul-legist Nicolae Minovici. De numele lor sunt legate multe instituţii care au supravieţuit, unele ȋntr-o haină nouă: Institutul Medico-Legal (unul dintre primele din Europa), Societatea «Salvarea» (prima din zona Balcanilor), Spitalul de Urgenţă (unul dintre primele din Europa), Muzeul de Artă Naţională «Dr.Nicolae Minovici», dar şi altele.

Aceasta este povestea unei familii bucureştene, care poate fi un model de perseverenţă şi dăruire profesională. Şi nu se putea un cadru mai potrivit pentru mărturisirea acestei povesti ilustrate decât grădina muzeului Minovici de la Şosea, care ȋnconjoară vila cu clopoţei a doctorului, de peste o sută de ani.