Cursul se va desfăşura zilnic: 24 (luni), 25 (marţi), 26 (miercuri) şi 27 (joi) iulie.

În secolul al III-lea d. Hr., într-o perioadă de incertitudine politică a Imperiului Roman şi de convulsii religioase, apărea un nou curent filozofic care avea să influenţeze în mod decisiv cultura Antichităţii târzii. Artizanul acestei mişcări spectaculoase (dar de o manieră discretă) a fost Plotin, un filozof născut în Egipt, şi educat în Alexandria în spiritul elenismului. Văzut de unii istorici ai filozofiei ca un „reformator” al curentului platonician, oferind o nouă viziune şi interpretare marilor idei ale lui Platon, Plotin s-a numărat, de fapt, printre numeroşii gânditori ai epocii sale pentru care platonismul putea fi trecut prin filtrul altor şcoli sau doctrine filozofice şi spirituale: de la curente iniţiatice şi de misterii la astrologie şi (neo)pitagoreism.

Ceea ce l-a făcut însă pe Plotin să se remarce în istoria filozofiei ca un gânditor remarcabil a fost capacitatea sa de a revitaliza nu doar marile subiecte ale platonismului, ci şi practicarea unui mod de viaţă în acord cu valorile filonului său filozofic şi spiritual. Acest sincretism ce îmbina principiile platonice reinterpretate cu noţiuni şi practici spirituale din diverse curente ale provinciilor orientale din Imperiul Roman a stat la baza „revoluţiei” lui Plotin – informala sa şcoală transformându-se ulterior în ultima şcoală filozofică a Antichităţii, neoplatonismul.

Neoplatonismul reprezintă însă un concept inventat şi utilizat de istoricii filozofiei pentru a cataloga şi puncta această ultimă mişcare filozofică a Antichităţii târzii. Prin urmare, Plotin şi discipolii săi nu s-au autointitulat niciodată ca „neoplatonicieni”, căci pentru ei efortul lor teoretic şi practic nu desemna o inovaţie, ci o reîntoarcere sau regăsire a marilor principii filozofice dintotdeauna. Neoplatonismul se referă astfel atât la gânditorii care au fost asociaţi cu demersul lui Plotin, cât şi la ideile aferente acestui demers. Punctul de plecare pentru orice discuţie legată de neoplatonism va fi marea operă a lui Plotin, Enneade, o colecţie de tratate compuse de Plotin şi compilate şi ordonate de discipolul său, Porfir.

Într-o epocă tumultoasă din punct de vedere religios, în care creştinismul căuta să îşi articuleze identitatea printre diferite forme, în care hermetismul şi religiile de misterii se bucurau de popularitate, ideile lui Plotin şi, ulterior, şi ale altor neoplatonicieni au reuşit să lase urme semnficative: de la disputele cu gnosticii şi părinţii Bisericii la paradoxala influenţă asupra teologiei creştine, dar şi asupra iudaismului (zdruncinat de distrugerea templului de la Ierusalim) şi a islamului (nu doar în privinţa metafizicii, ci şi a doctrinelor ezoterice sau mistice).

La curs vom discuta despre toate aceste episoade esenţiale din istoria neoplatonismului, vom parcurge împreună, pe urmele lui Plotin, Porfir, Imablichos şi Proclus, doctrinele filozofice şi practicile spirituale care au suscitat imaginaţia şi fascinaţia renascentiştilor ca Marsilio Ficino.

Temele celor patru şedinţe:

1. La prima întâlnire vom discuta despre contextul cultural şi intelectual în care s-a format Plotin; despre stabilirea sa la Roma şi conceperea Enneadelor.

2. La cea de-a doua întâlnire vom discuta despre metafizica plotiniană şi principiile fundamentale ale filozofiei lui Plotin: Unul şi uniunea cu Unul (henosis)

3. La cea de-a treia întâlnire vom vorbi despre Porfir şi Iamblichos – cei mai importanţi reprezentanţi ai neoplatonismului după moartea lui Plotin. Vom explica conceptul de „teurgie” şi vom puncta elementele distinctive ale doctrinelor lui Porfir şi Iamblichos.

4. La cea de-a patra întâlnire vom vorbi despre Proclus şi „teologia” arborescentă a acestuia, dar şi despre sfârşitul curentului neoplatonic şi al filozofiei antice odată cu închiderea Academiei lui Platon. Nu în cele din urmă, vom încerca să identificăm şi influenţa neoplatonismului în creştinism, islam şi iudaism.