O plimbare prin Bucureşti este o invitatie de a redescoperi fragmente de viaţă uitată, reverberaţii ale unui cotidian aproape dispărut, chipuri şi preocupări nu foarte diferite de ceea ce trăim şi cunoaştem astăzi.

Oameni pe străzi. Aceleaşi străzi de odinioară nu însă aceleaşi chipuri. Aceleaşi suflete foarte posibil însă cu gânduri şi preocupări diferite. Strada nu s-a schimbat foarte mult în ultimii 70 sau 90 de ani. Clădirile au rămas, în multe locuri, încă prezenţe urbane de admirat. Ceva s-a schimbat în mersul lucrurilor, cu vieţile noastre, cu idealurile fiecăruia dintre noi. Oameni pe străzi. Aparenta eleganţă interbelică însemna de fapt mai multă tihnă pentru propria înfăţişare, dincolo de aparenţe. Mai mult timp pentru a privi în jurul tău, de a înţelege forfota, schimbările, neajunsurile sau împlinirile. De aici reuşita în a potrivi hainele, culorile, modele, accesoriile, zâmbetele, saluturile, gândurile.

Oamenii de odinioară, adolescenţi, adulţi şi vârstnici au fost la un moment dat în viaţa lor, bulversată brusc către 1945-1946, obligaţi să accepte metamorfoze nebănuite. Sunt interzise pălăriile, costumul, accesorile vestimentare, inclusiv bijuu-rile, machiajul, parfumul, apa de colonie, detaliile de coafură, pantofii de comandă etc. Anii’50 au obligat mulţimea urbanizată a urbei să supravieţuiască la temperaturi cotidiene de „sub zero grade”, să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste. Doamnele aveau la îndemână pentru rochii stamba, basmaua pentru cap, şosetele trei sferturi atunci când se găseau. Totul era cartelat. A fost o trecere ca printr-o clepsidră a suferinţelor. Ceea ce a ieşit pe cealaltă parte a existenţei fiecăruia dintre noi, prin părinţii noştri, este astăzi prea vizibil,  prea lipsit de discreţie, prea expus, prea colorat şi precipitat.

Plimbarea pe stradă, indiferent de ora zilei sau a nopţii avea un scop integrat unui orar mai comprimat sau lejer. Drumul către birou trecea adesea prin aroma unui svarţ la vreo cafenea centrală sau frugalitatea unui un mic dejun de braserie preferată. Drumul către casă după orele de birou, către orele după amiezii, trecea adesea fie printr-o sală de cinematograf sau teatru de varieteu şi de cele mai multe ori prin saloanele unui restaurant sau pavilioanele unei cafenele. Existau meniuri pentru orele dimineţii, prânz, amurg şi noapte deplină. Aşa se schimba şi clientela dar şi vestimentaţia. Unele erau culorile dimineţii şi altele bucurau umbrele nopţii. Asemenea şi varietatea parfumurilor, în funcţie de toaleta purtată. Exista, în mare măsură, o mare grijă pentru cum să arăţi, cum să vorbeşti, cum să-ţi măsori gesturile, cum să-ţi plimbi privirea în jur sau cum să mergi fără a deranja pe ceilalţi din preajmă.

Vexaţiunile, grija zilei de mâine legată de ce mănânci sau unde să lucrezi, au modificat resorturi umane foarte greu de recuperat, de îndreptat măcar. Şi aceasta nu în perioada recesiunii economice din 1929-1933 ci în anii de pace 1946-1960. Ranchiunea unui coleg de şcoală, a unui vecin mai bizar, a unui anonim pus pe urcuş social, putea însemna ani de puşcărie, nopţi de tortură psihologică, privaţiuni pentru familia ta, rude, prieteni; frică, teamă, strângere de inimă.

Explozia de gesturi, cuvinte strigate prin autobuze, tramvaie, parcuri sau la colţ de cartier, reprezintă recuperarea spontană, prea rapidă, a unui spaţiu de manifestare, care pare a fi prea mare încă pentru noi. Un cotidian care se compune din simboluri urbane, simboluri a căror consistenţă este dată de tot ceea ce s-a pierdut şi încercăm acum a recupera: gesturi, preocupări, comunicare, idealuri, scopuri, gânduri…