Povestea Hanului lui Manuc începe în anul 1806, când acesta a răsărit pe meleagurile lui Bucur. Fiind construit ca niciun alt han din vremea sa, el s-a deosebit de celelalte hanuri-cetăţi prin arhitectura aparte. Întemeietor i-a fost Manuc Marzaian, mai bine cunoscut sub numele de Manuc Bei. Vestit negustor, diplomat şi hangiu, Manuc era considerat în acele timpuri drept unul dintre cei mai avuţi moşieri din Balcani. Manuc se stinge din viaţă în 1818. Soarta Hanului sfârşeşte în mâinile unei epitropii până când fiul său cel mare, Ioan-Murat, va putea gospodări singur averea familiei. În 1842, moştenitorul este nevoit să vândă Hanul din cauza construcţiei slăbite considerabil de către cutremurul puternic din 1838. Noul stăpân al hanului devine Dimitrie Iconomidis, zis Economu, care va deţine administraţia şi jumătate din Han. Cealaltă jumătate de Han este împărţită între Gheorghe Iconomidis şi Lambru Vasilescu.

Ulterior, Hanul lui Manuc ajunge să fie cumpărat de Vasilescu Lambru. În 1874, el va repara, transforma şi redenumi Hanul sub numele de “Marele Hotel Dacia” (Grand Hotel de la Dacie). Hanul devine astfel un adevărat centru comercial şi cultural al vremii, care găzduia prăvălii, întreprinderi, instituţii şi numeroşi călători străini. Va rămâne în proprietatea lui Vasilescu până în 1881, când este la un pas de a pierde Hanul din cauza datoriilor. În acelaşi an, Vasilescu îşi mărită fata cu Alexandru Baicoianu, boier de viţă şi magistrat, care, odată cu Hanul, preia şi ipoteca proprietăţii.

La începutul secolului XX hanul intră în proprietatea renumitei familii Cantacuzino, în a cărei grijă se află şi astăzi în persoana prinţului Constantin-Şerban Cantacuzino, actualul proprietar al hanului. Cu investiţii şi eforturi considerabile de recondiţionare din partea moştenitorilor familiei Cantacuzino, Hanul lui Manuc, unul dintre cele mai renumite obiective ale secolului XIX din Capitală, a prins viaţă iar, purtând cu el istoria de mai bine de 200 de ani. Hotelul, crama, restaurantul şi grădina de vară au fost restaurate după stilul rememorat din poveştile bunicilor, pentru a reda Hanului farmecul de odinioară – din vremea când faima sa trecuse dincolo de graniţele ţării datorită arhitecturii cosmopolite, mâncărurilor alese şi evenimentelor glorioase.