Cu gandul la poienite umbroase si maluri racoroase, am rugat-o pe Raluca Sidon, istoric si cercetator École française d’ Athènes, sa ne dezvaluie, in avans, cateva povesti si intamplari pe care le va relua din 30 iunie la cursul Mitologii ale Apei.

Sa va bucurati si voi:

“În Antichitatea greacă, nimfele erau divinităţi feminine primordiale. Ele aveau o legătură puternică cu peisajul, cu munţii, copacii, izvoarele, rîurile sau marea. Naiadele erau nimfele apelor curgătoare, ale izvoarelor; driadele erau ale copacilor; oreiadele erau ale munţilor, iar nereidele, fiicele zeului Nereus, erau nimfele mării.

            În Odiseea, Ulise recunoaşte ţărmul, la sosirea în Itaca:

ˮÎn capul portului, se află un măslin

cu frunze ce se răsfiră, iar în apropiere

este o peşteră umbroasă şi plăcută

închinată nimfelor ce se numesc Naiade.ˮ

În greacă, nimfă (numphe) mai înseamnă şi fată înainte de căsătorie sau mireasă. Sexualitatea este o dimensiune importantă a nimfelor: în poveştile mitologice, ele fie sunt hărţuite de Pan, de Hermes, de satiri, de Apollo, fie doresc unirea cu muritori chipeşi, pe care îi seduc şi răpesc.

În poemul Argonautica, Apollonios din Rhodos povesteşte un episod din expediţia argonauţilor, la care participa şi Hercule, împreună cu scutierul lui, tânărul şi frumosul Hylas. Argonauţii au trecut prin Hellespont (actuala strâmtoare Dardanele) spre Propontida, uscatul dintre Dardanele şi intrarea în Marea Negră şi au tras la ţărm în ţinutul misienilor. Hylas a pornit în căutarea unui izvor, ca să aducă apă. În viziunea grecilor, toate izvoarele erau sacre. Ele erau locuite de nimfe şi constituiau locuri ideale de întîlnire între muritori şi zei. Nimfa izvorului găsit de Hylas a fost fermecată de aspectul atrăgător al acestui tânăr şi l-a atras în îmbrăţişarea ei, sub apă. Aflând că Hylas dispăruse, Hercule a reacţionat cu durere împătimită – ˮsudoare curgea pe fruntea lui şi în măruntaiele sale sângele întunecat îi fierbeaˮ.

Credinţa în nimfe s-a perpetuat în folclorul grecesc şi în cel balcanic, până în epoca modernă. Există o continuitate între aceste fiinţe şi demonii numiţi Neraide. În contextul dualităţii Dumnezeu/diavol, din credinţa creştină, Neraidele folclorului modern au fost privite ca fiind de partea puterilor distrugătoare ale diavolului. O astfel de polarizare morală este străină credinţei antice greceşti, care nu avea conceptul de diavol. Nimfele greceşti erau şi periculoase, şi binefăcătoare.

Neraidele răpesc tineri în scopuri erotice. Încă din Evul Mediu, era răspândită ideea că tinerii care mor sunt luaţi de nimfe, pentru frumuseţea lor.

Într-o poveste din insula Kos, un bărbat este furat şi sărutat de neraide. El e ţinut într-o peşteră, unde trebuie să danseze cu ele în fiecare noapte. Scapă cu ajutorul unei batiste brodate cu cruci. În diferite alte relatări, bărbaţi şi femei sunt furaţi si forţaţi să danseze până la epuizare, sau sunt duşi pe un vârf de munte. Dormitul afară este periculos, mai ales lângă un izvor sau sub un copac. Un om mergea cu nevasta, când a fost răpit. A fost găsit mort lângă o fântână, corpul fiindu-i acoperit de răni.

Se crede că şi unii dintre copiii care mor sau dispar sunt furaţi de neraide. Nu este bine să laşi copiii lângă izvoare si fântâni, mai ales noaptea şi la prânz. Înecatul în râu sau izvor este atribuit nimfelor ca zeităţi ale apei. Leo Allatius consemnează o poveste din insula Chios, din secolul XVII: o fată tânără este atrasă de neraide într-un puţ, unde se îneacă, la fel ca Hylas.” – Raluca Sidon

 foto 1: William-Adolphe Bouguereau – Nymphs and Satyr (1873) 

foto 2: William-Adolphe Bouguereau – Nymphaeum